Emeric Ienei a fost suspectat că a profitat de munca altora. Noi suspectăm că nu a fost deloc aşa.
Priveşte viaţa cu optimismul unui adolescent. Are motive temeinice, tocmai a împlinit 75 de ani. Poeţii de ocazie ar zice 75 de primăveri, numai că nea Imi le-a trăit pe toate, ierni, veri, primăveri, toamne. Nu le-a confundat, le-a parcurs cu liniştea omului care a stabilit din start cum vrea să arate viaţa lui. Nu îl ştiu nervos, nu l-am văzut agitat. Stresul este o haină care nu i se potriveşte. Nu jigneşte, ştie să nu se lase jignit. Cînd îţi reproşează ceva o face cu o delicateţe care te descumpăneşte. Ştie de glumă (”Mă simt foarte bine, mai ales atunci cînd stau în fotoliu”), dar refuză băşcălia. Nu a vorbit niciodată o limbă română impecabilă (”echipa Dinamoului”), iar asta, culmea, îi sporeşte farmecul! Pe scurt, domnul Emeric Ienei este un domn. A lucrat temeinic la rolul acesta, dar a beneficiat şi de o dotare naturală.
Probabil că nea Imi Ienei are şi defecte. Las însă pe seama arheologilor mizeriei să sape după ele. Încerc altceva, să răspund la o întrebare. A fost Emeric Ienei un mare antrenor sau doar un beneficiar? Un creator de echipe sau numai un excelent exploatator al muncii altora? Răspunsul nu e simplu, fiindcă nimeni nu ştie cum ar fi arătat Steaua ‘86 cu Halagian pe bancă. Nici cum ar fi jucat România la Euro 2000 dacă naţionala ar fi fost pregătită de Piţurcă, cel care obţinuse calificarea, şi nu de nea Imi.
Ştim însă că Steaua care cîştiga Cupa Campionilor Europeni arăta ca o mare echipă: combinativă, echilibrată, ofensivă. Curajoasă şi prudentă în doze sensibil egale, cu personalitate, dar omogenă. România ediţie 1990, cea care îşi cîştiga dreptul de a merge la Cupa Mondială chiar înainte de Revoluţie, îi semăna. În esenţă, meciul decisiv cu Danemarca, 3-1, a fost o replică a acelui faimos Steaua-Anderlecht 3-0. Nu mi s-a
