Paris, 1961. În filmul "Vă place Brahms?", în pauza concertului, Ingrid Bergman şi Anthony Perkins ies în stradă la cafeneaua de vis-à-vis să bea ceva. Luându-se cu vorba, ca orice îndrăgostiţi, întârzie, iar plasatoarea nu le mai dă voie să intre în sală după începerea concertului.

Bucureşti, 2011. La Teatrul Naţional, Sala mare, în pauza piesei "Vizita bătrânei doamne", spectatorii îmbrăcaţi ca de la serviciu stau la coadă fie la o masă-tejghea cu chips, napolitane, ciocolăţele şi suculeţ, fie la unica toaletă să facă pipilică, deoarece în sală fusese frig. Apoi, mult după ce a sunat gongul, nici o plasatoare nu le interzice întârziaţilor (din cauze de pipi sau cumpărat chips) accesul în sală după începerea actului doi.

Puţin importă cei cincizeci de ani distanţă dintre timpul unei ficţiuni cinematografice şi cel al unei secvenţe reale. Şi mai puţin contează că aşa zisul Mic Paris nu seamănă nicicând şi nicicum cu Parisul. Contează atitudinea parizienilor şi a bucureştenilor. Relaxarea de a te aşeza la o masă peste drum de teatru, în pauza spectacolului. Rafinamentul de a te îmbrăca elegant, dar nu extravagant. Politeţea de a nu deranja cu foşnete de pungă sau de a nu scula jumătate de rând în picioare după începerea concertului. Pe toate acestea parizienii le aveau şi le-au păstrat, iar bucureştenii poate le-au avut cândva, dar le-au uitat. Aşa încât, ieşind într-o altă seară de toamnă, de la teatru, pe una dintre cele mai mari artere centrale ale Bucureştiului în căutarea unui taxi, era să fiu stropit de un aurolac bătut de soartă care se bălăcea candid într-o băltoacă de la marginea trotuarului, imun la orice urmă de urbanism şi civilizaţie. Şi nimeni nu se sinchisea, cel mult se ferea.

Desigur, capitala, la fel cu celelalte mari oraşe, a cunoscut explozia variantei dâmboviţeane a bistroului parizian - cârciumioara ascunsă nu la şosea, ci pe