Unificarea perfectă a limbii vorbite în Brazilia a avut drept involuntară consecinţă situarea culturii ţării la pragul începutului de drum, cu toate că ţara era independentă de un secol şi mai bine, iar de la crearea ei trecuseră patru secole.

Exterminarea populaţiei băştinaşe a Americilor de către colonizatorii europeni a însemnat pierderea unui tezaur irecuperabil; nativii americani ar fi putut furniza umanităţ ii cunoştinţe esenţiale privind fauna şi flora americană, astronomia, medicina naturală etc. Păstrînd proporţiile, cultura braziliană a pierdut şi ea foarte mult prin deznaţ ionalizarea totală a europenilor sosiţi aici – germani, italieni ori polonezi. Influenţa benefică pe care o civilizaţie multiseculară o poate exercita asupra unei civilizaţii începătoare rămîne greu mensurabilă; aparenta ei imponderabilitate produce însă fructe de aur, pe care solul naţional, oricît de fertil, nu le va naşte în veci.

Ceea ce s-a întîmplat în Brazilia primei jumătăţi a secolului XX aparţine unei istorii imposibil de dat înapoi. Rămîne doar să ne închipuim cum ar fi arătat astăzi literatura braziliană dacă… Probabil că pe teritoriul Braziliei nu ar fi putut apărea un poet de factura, să zicem, a lui Paul Celan – şi n-am ales numele la întîmplare!

Bucovineanul născut în 1920, a cărui limbă maternă era germana, s-a simţit atras instinctiv de cultura franceză pe care a cunoscut-o direct încă din tinereţe. Scăpat din infernul războiului, s-a stabilit pentru cîţiva ani la Bucureşti, devenind poet român. Cînd regimul comunist a pus stăpînire definitiv pe ţară, Celan a fugit în Ungaria şi a ajuns apoi în Austria, la începutul lui 1948. Se va fixa pînă la urmă în Franţa, părăsind Viena şi lumea germană. Trăieşte la Paris, dar ca poet de limbă germană. Se sinucide în capitala Franţei în 1970. Întro glorie eminamente postumă, va căpăta ulterior statura u