Orice poveste despre hrană are nişte coperţi, geografic-de aici şi de acolo, temporal-de ieri şi de azi. Şi orice zi din viaţă poate oferi surpriza unei experienţe gastronomice uimitoare. Sursa: Tiberiu CazaciocSursa: Tiberiu Cazacioc
1 /.
Duminică 4 martie anul acesta a fost o zi la fel de bună ca oricare alta pentru o plimbare prin Belgia. Prin Bruxelles. Un oraş pe care, dacă l-am văzut prima oară în 1994 şi m-a surprins şi nedumerit, la fiecare revenire mi-a devenit tot mai familiar şi tot mai de-acasă.
Quai au Bois à Brûler
Când am ajuns prima oară în oraşul Bruxelles, cu 18 ani în urmă, am locuit la hotel Orion (acum din lanţul Citadines), un apart’hotel aflat aproape de Piaţa Mare, pe lângă Catedrala Sfânta Ecaterina, pe latura unei străzi, largi şi lungi care se numeşte şi azi Quai au Bois à Brûler. Camera de hotel, avea ce trebuie pentru gospodărire. Maşină de gătit cu gaze, cu frigider, o canapea extensibilă, totul pentru gătit cu resursele minime asigurate de diurnă. Cheiul cu lemne de ars (sau cu butuci de ars), era chiar aşa ceva, un chei al unui canal plin cu apă.
Însoţit pe lungimea lui, de zone pietruite, pietonale, de-o parte şi de alta. Apoi tot de-o parte şi de alta, carosabil şi trotuare, până la partea presărată de-a lungul, cu căsuţe. Multe căsuţe model tipic belgiano-flamand, una lângă alta. Dar, cu restaurante la parter. Multe restaurante, mici, mai degrabă bistrouri. Acesta este amănuntul Unu.
M-a frapat atunci cheiul, existenţa lui, fără nicio legătură cu marea, nu ? Dar dându-ţi impresia sau lăsându-te să crezi că, odată, marea ajungea, prin canale, şi acolo. Graba călătorului şi superficialitatea nu m-au lăsat să aprofundez geografia şi contextul. Dimineaţa m-am plimbat prin zonă şi am descoperit un mic en-gros pentru vânzare de peşte, fructe de mare, există şi azi. Mirosul ace
