„decît că de ce să ne temem în fond de mişcare?/ imobilitatea să fie/ chiar atît de opusă vieţii? viaţa, dacă aleargă/ odată cu timpul, încoace şi încolo, poate să fie o bearcă/ vulpe hăituită de cîini./ (şi în dimineaţa alburie// cu ceaţa autumnală sfîşiată, abea tremurînd,/ printre ierburi, dar nu lunecînd mai departe,/ se aud cornurile de vînătoare, şi lătrăturile sparte/ ale cîinilor lungi, fugărind-o. vulpea întorcînd// peste umăr capul prelung. şi rînjind. căci ea ştie bine/ că nu o vor ajunge niciodată. mai mulţi bărbaţi, în straiele/ lor colorate/ îndemnîndu-şi caii. şi sînt şi femei aşezate într-o parte// în şa. şi cu toţii închipuindu-şi că aleargă. este o lumină/ de dimineaţă de toamnă. şi totul e nemişcat,/ doar făpturi svîcnind pe loc într-un timp încremenit, în/ soare înceţoşat)“ (dar imobilitatea este la fel de adevărată ca şi mişcarea), Aceste cîteva rînduri scrise de Mircea Ivănescu pe la sfîrşitul anilor ’80 ar fi putut fi un portret perfect al omului pe care l-am întîlnit atunci cînd, împreună cu Doina Ioanid şi Cristian Cosma (un cristian), am avut ocazia de a-i lua un interviu pentru revista pe care tocmai o citiţi. Imobilitatea despre care scria cu mai mulţi ani în urmă pusese stăpînire asupra corpului său. „Stătea întins pe o canapea, pe care, de şapte-opt ani, nu o mai părăsea decît pentru abluţiunile zilnice, acoperit cu un pled ce lăsa să se vadă gulerul frumos călcat al unei bluze de pijama de culoare deschisă. Era uşor răsucit pe partea stîngă, pentru a-şi putea «privi» interlocutorul, care era invitat să se instaleze pe un fotoliu tras spre capul patului. De fapt, cîmpul privirii se redusese la periferia ochiului. Nu mai putea citi de aproape zece ani, iar televizorul, pus pe o măsuţă în dreptul picioarelor patului, era, de la o vreme, mai mult ascultat decît privit. Verva mentală şi originalitatea formulărilor erau impresionante, c