Toba cu colinde
"Din diesiti voi mari boieri, ge vedeti pa Dumnezau, cum coboara de frumos, de frumos, de cuvios, tot pa scari de lumanari. Pe nimica nu calcare, de nimic nu se tinare. Nici cu vorba nu sfarsare, luntru in casa din intrare, di bun pranzu ii dedeare. Gata-i pranzu sa pranzim si scaun sa hodinim. N-am venit eu sa-ti pranzesc, nici scaun sa hodinesc. C-am venit eu sa te-ntreb, de-acel vig din dorsinic, ce sta-n culme paluit. Paluit si necroit".
Mos Ionel Biris tace, insa bate mai departe ritmul in duba. Pare ca-si cheama stramosii la mostenirea adevarata, la intelepciunea simpla, pe cale de-a se pierde. El insusi, lovind toba aceasta ciudata, cu ochii inchisi pe jumatate, arata ca un batran de-acum trei mii de ani, in jurul caruia timpul s-a oprit. Colinde le spune cantecelor sale stravechi, cu ritm leganat, ce le face sa semene mai degraba cu niste descantece stravechi, rostite intr-o limba romaneasca arhaica, imnuri bizare, scoase din cufarul magic al inceputurilor. Isi umfla pieptul din nou si susura, ca un leganator de inimi, ca un descantator de suflete:
"Cere mi se cere, fiu la maica-s-are, ca el sa sloboade codrii a vanare, si campii a jucare. Maica-sa-i graiare: "Ba fiule bare, eu nu te-oi lasare, nici codrii-a vanare, nici campii-a jucare, caci tu mi-as duceare sora soarelui, soare-mi raseare, soare maniosu, pe toti mi-ncercare. Las sa-ncerce lasa, numa sa nu-ncerce, sus in porumbacu. Ca io acolo mi-s damu doi columbi de uri si ei s-or speriare si sus s-or zburare, in mare s-or lasare si s-or inecare. Cu ce te-ai jucare? Juca-m-as jucare cu cea sora meare si te-nveseleste, fiu la maica-s-are".
Cea mai veche duba a lui Mos Biris
S-a oprit batranul. Vibratia dubei mai pluteste un timp in camera, asezandu-se peste noi si peste putina mobila din lemn vechi. Ce limba e asta? Ce cantece mi-a zis mosul? Pare o li
