Radu Ţuculescu, Femeile insomniacului,

Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 189 pag.

Pe masa de scris a lui Radu Ţuculescu se hârjoneşte drăcuşorul inventivităţii neobosite. Îl muşcă de degete, îi îndoaie hârtia la colţuri, face volute şi plecăciuni, se strâmbă şi se încruntă, râde şi se bosumflă, ca un copil pretenţios şi plin de capricii. Acest lucru se vede în diversitatea formulelor literare ale scriitorului, care a intrat în zona largii vizibilităţi odată cu Povestirile mameibătrâne, excepţională proză realist-magică, de mitteleuropă transilvană rurală.

Noul roman, Femeile insomniacului, nu are linii de fugă spre fabulos, însă trama epică realistă reuşeşte să producă uimire, iar, la final, chiar frustrare. Naraţiunea urmăreşte destinul lui Septimius Ilarie, de la naştere şi până la staza maturităţii. Tatăl lui Timi plecase într-o zi să cumpere ţigări de foi cubaneze şi nu se mai întorsese. Mama Eliza, microbistă şi dezlegătoare de rebusuri (pasiuni pe care le va transmite şi fiului), trăieşte o vreme cu fostul său cumnat, care cade în patima băuturii şi, alungat de acasă, moare îngheţat în gară. Pe la cinci ani, Timi nu mai poate să doarmă de teama întunericului din somn, iar mama începe să-i citească O mie şi una de nopţi. Băieţelul, împreună cu sora mai mare, Mara, cercetează diferenţele de gen. Adolescent, ia lecţii de pian şi de sex cu voluptuoasa verişoară Frida. Publică, pentru prima şi ultima dată, poezie. Este un elev inteligent, dar indolent. De altfel, ursitoarele, aflate într-un plictis bahic, îi meniseră vorba scurtă şi gândirea multă. Această parte inaugurală, a Debuturilor, se dovedeşte vioaie, mai ales graţie hazului. Însă destul de schematică. N-am putut să nu mă întreb, de pildă, care erau sursele de trai ale familiei Ilarie. Cea de-a doua jumătate a cărţii prezintă discuţiile boemilor de la Acvariu, debordând d