M-am tot intrebat, de ce nu ne luam timpul necesar sa aprofundam cel putin marile literaturi ale lumii, rezumandu-ne sa citim carti, fie ele si celebre?
Dar, oare, la fel de bine, putem sa ne miram ca nu privim in jurul nostru, multumindu-ne sa fixam doar orizontul unei singure directii? Un raspuns ar fi acela ca nu avem timp. Ca ne-am concentrat pe un anumit "plan" de viata, necesar ca sa strabatem un drum, de la punctul "A" la "B", dar al carui capat nu putem, din cauza lungimii lui in timp, sa-l stim cu precizie. Presupunem, dorim, speram ca drumul acela sa fie cel bun. Avem impresia ca e singurul, ca nu exista altul, ca daca l-am abandona, in favoarea altuia, am comite o greseala, chiar si la o varsta la care orice "cotitura" poate fi facuta. Asta, fara sa ne amintim, cum, de atatea ori pana atunci, am facut acelasi lucru, neprogramatic, fiindca viata si destinul ne-au fortat s-o facem, fara a o hotari noi...
Dar uitam... Preferam sa ne uitam sufletele, sa uitam prin ce am trecut si inchidem ochii mergand inainte, visand la imaginea unui drum. Caci pentru noi, desigur, este mai importanta imaginea drumului; mult mai importanta decat drumul insusi. Recitesc carti vechi ale marii literaturi romane: aseara am citit din Sadoveanu. Povestea cum prin 1930, calatorind in Olanda, a ramas impresionat de "lustruiala" de acolo. Ocazie cu care si-a amintit cum la el acasa, pe apa Moldovei s-a intalnit o data, pe un pod de lemn, cu badea Vasile, care i-a spus ca acel pod amarat era luat de apa raului in fiecare primavara. Si il intreaba: "Bade Vasile, - Vasile era cu o caciula sparta, prin care il ploua -, de ce nu faceti voi aicea un pod de piatra?", iar acesta ii raspunde: "Lasa, bade Mihai, ca daca o vrea Dumnezeu nu mai ploua si nu-l mai duce apa!", iar Sadoveanu marturiseste ca e incantat, fascinat de "lustruiala" olandezilor, de aceasta incercare a omului
