Ce ne-am face fără teatru? Iată întrebarea. Această "viaţă" mărită enorm, viaţă exagerată înfiorător, după unii; această "poezie ce se desprinde din carte şi devine omenească", aşa cum bine spunea, în 1936, Federico Garcia Lorca. Teatru - ca o scenă ruptă din viaţă şi ajustată, după tipicurile ei, nemăsurat de vesele şi de triste… Dar nu definiţia teatrului, ca spectacol, ne priveşte, ci cum anume îl înţelegem şi îl primim în fiinţa noastră însetată de iluzii, de dorinţa vindecării răului care ne-ar putea cotropi minţile şi inimile, de evadare în necunoscutul lumii. Chiar dacă am ţine cont de formulările aforistice ale poeţilor, scriitorilor, dramaturgilor, filosofilor, actorilor sau regizorilor, referitoare la "scena lumii", tot nu am fi mulţumiţi pe deplin de modul cum ne traversează vieţile acest "fenomen" miraculos, teatrul. Filosoful Petre Ţuţea îl vede ca fiind "locul unde actorii se mişcă şi vorbesc dialogat, înlăuntrul fanteziei unui autor"; pentru regizorul Silviu Purcărete, teatrul "înseamnă metamorfoză: un artist se transformă în şoarece sau în ce vrea el; din om bun devine om rău", în timp ce actorul Horaţiu Mălăele ne anunţă: "Pot trăi altfel decât dacă aş sta în închisoarea unui singur teatru"... Vedeţi, fiecare om, indiferent de statutul şi capacitatea sa intelectuală şi emoţională, ar vrea să aibă teatrul său; teatrul fiinţei care creează, gândeşte, transmite, relaţionează, empatizează cu semenii, cu actorii; cu toată lumea. Sau cu sine însuşi...
De aceea mergem la teatru... Acolo putem reaprinde vâlvătaia căutărilor sau speranţelor noastre, acolo murim odată cu actorii şi ne veselim - nu ştim de ce, împreună cu ei şi cu toată lumea...
Marţi, 27 martie, pe întregul mapamond este sărbătorită "Ziua Internaţională a Teatrului". Organizată pentru prima dată la Viena, în 1961, în timpul celui de-al nouălea Congres Mondial al Institutului In
