Naratorul din Singura cale relatează din prezentul actual şi lasă urme clare în text că este instalat în prezentul de azi, dar o face la persoana întâi, ceea ce este o noutate în epicul romanesc brebanian. Sarcina pe care şi-o dă este aceea de a se reconstitui pe sine cel din primii ani ai deceniului şase al secolului trecut, când era un adolescent abia ieşit din liceu şi „dăruit” de istorie cu o iute înşurubare în sistemul stalinist al puterii.

Făcătoare de carieră politică, această înşurubare socială şi ideologică este reprezentată de narator dinspre celălalt capăt al istoriei, aşadar dinspre prezentul actual, ca o piatră de poticnire, „un adevărat, dur, obstacol” (vezi motto-ul romanului) prin care s-a revelat un destin.

Acest destin este, în esenţă, subiectul romanului, iar nu comunismul anilor cincizeci. Cum poate fi explicat faptul că persoana întâi a naraţiunii, revizitându-şi adolescenţa în logica genului numit memorialistică, şi anume printr-o retrospecţie a sinelui, ajunge să producă un personaj (aşadar o ficţiune) şi un roman (aşadar, o naraţiune dotată cu sens)? Cel mai viu personaj născut în ficţiunea românească despre comunism şi cel mai complex roman despre teroarea stalinistă care a fost scris la noi.

Întrebarea de mai sus (despre cum a putut deveni un fapt de arheologie memorialistică un fapt romanesc) nu-şi poate primi răspunsul în logica banală a intenţiilor auctoriale („aşa a vrut autorul!”). Nu acesta este răspunsul, pentru că nu acesta este planul narativ al romanului: Singura cale nu se prezintă pe sine ca o reconstituire a unei epoci ori ca pe o relatare a unui destin (o biografie).

Sensul noţiunii de destin în acest roman formidabil este mai adânc: piatră de poticnire. Este sensul pe care îl găsim în „naraţiunea” despre drumul Damascului, acolo unde Saul îşi trăieşte convertirea. Fusese prigonitor al u