Cea mai recentă montare de la Teatrul Foarte Mic din București, Satisfucktion – în original, textul se numea La țintă –, este imaginea vie, de aproape două ore, a felului cum nici măcar o mare actriță (Valeria Seciu) nu poate salva o piesă, fie și a lui Thomas Bernhard, intrată într-un mecanism de spectacol greșit din start. Tradusă minunat de către Victor Scoradeț în urmă cu niște ani, La țintă a avut succesive tentative de punere în scenă, la același teatru, pînă să poată fi dusă la bun sfîr­șit de Theo Herghelegiu – și e, teoretic, cel puțin, textul ideal pentru Valeria Seciu. Maestru absolut al mizantropiei, al descrierii impasibile a haznalelor vieții și ale personalității umane, Bernhard are o aplecare specială pentru lumea teatrului (cu toții ne amintimCreatorul de teatru, de la Teatrul ACT, după piesa lui, Cabotinul, cu Marcel Iureș; țintele dramaturgului austriac sînt cel mai adesea intelectualii universitari, instituții respectate – inclusiv teatrele – și artiști foarte populari), iar personajul principal din ceea ce a devenit, ulterior, Satisfucktion e o actriță în vîrstă, văduvă de proprietar de oțelărie și mamă-dictator (în rolul fiicei, Florina Gleznea), trăind izolat, pînă cînd i se oferă mult așteptata șansă de a-și exersa vocația de boa constrictor pe un tînăr dramaturg (Cristian Popa) pe care-l cunoaște la premiera piesei lui (intitulată Scapă cine poate – un titlu mult mai potrivit pentru însuși spectacolul de la Teatrul Foarte Mic), de care fiica e atrasă erotic și pe care mama îl invită la casa de la mare. „Problema“ cu textul lui Bernhard – cu toate textele lui Bernhard, de altfel – e că nu se lasă concurat de regie; iar problema spectacolului de la Foarte Mic e că, dimpotrivă, încearcă să domine regizoral textul, prin tot soiul de artificii perfect inutile: un dublu al mamei actrițe la tinerețe (Mihaela Popa, navigînd nudă în „momente-che