Să încerci să pui cap la cap niște notițe de călătorie despre un oraș atît de sa­turat cultural precum Parisul e o întreprindere riscantă. De la rețeaua imaginară a istoriei oficiale care-l străbate și pînă la tra­seele prefabricate bătute de multe milioane de turiști în fiecare an (aproximativ 28 de milioane în 2010, zic statisticile), acesta este un oraș-canon. Vizitatorul inocent sosit pentru prima dată poate fi alergat zile în șir de la o atracție la alta, luînd contact cît se poate de superficial cu țesătura urbană a orașului: Da Vinci sau Venus din Milo la Luvru, după gust, o linguriță de boemă (semipreparată) în Montmartre, o pro­menadă pe Champs-Ély­sées sau panorama de pe Turnul Eiffel, acest landmark însușit de pari­zienii de acum 60 de ani de dragul turiștilor. Are sens să mai scrii încă o dată despre astfel de locuri aplatizate de propriul lor re­nume? De la străzile repopulate de dueliști prin romanele lui Dumas și pînă la ste­reotipurile ironic supralicitate ale lui Woody Allen, Parisul pare să geamă de atîtea referințe culturale, fie ele mai mult sau mai puțin serioase. Evident, cele mai puțin serioase sînt cele care se văd mai repede și rezistă mai mult. Spectacolele, moda, bucătăria, inepui­zabilul savoir-vivre au linie directă cu Parisul, poate fără exclusivitatea de pe vremea (stră)bunicilor noștri, dar cu tot atîta autoritate: mai are rost să adaugi cîteva rînduri unui corpus care se îngroașă și așa lunar, cu fiecare număr al revistelor şic și al ghidurilor prietenoase de călătorie? Firește, se pot scrie cronici culturale la obiect, se poate discuta despre politică, probleme socio-economice cu pre­zumții de obiectivitate. Ce te faci însă dacă ceea ce vrei să trimiți Observatorului (de vreo două ori pe lună) sînt o suită de impresii pentru uzul agreabil al cititorului român, ușoare ca norul de lapte din cafeaua de după-amiază ori, dacă prefera