Fără să trăiască în vreun fel din literatură, fără să aibă formaţie umanistă, Florin Hălălău înţelege poezia puţin altfel. Spun puţin pentru că el este, totuşi, un cititor înnărăvit, ceea ce asigură o infuzie livrescă artei lui. Partea bună este că mintea sa este limpede şi raportul cu cititorul binecumpănit. Intenţia este de a comuinca ceva, nu de a practica terapia scrisului.
Asigurările de viaţă, Editura Brumar, ale lui Florin Hălălău fetişizează poezia, însă nu uită de realitate. Mai bine zis, poezia este considerată în raport cu societatea consumistă. Aşa este poemul deschizător de plachetă, o întâlnire cu nora iuga: fetiţa alintată, de 80 de ani, proslăvind versul, este vizionată prin vitrina unei mezelării berlineze. Amintirile comuniste, recuperate şi ele prin geamul unei vitrine, capătă aură poetică, ca în copiii lumii doresc pacea. O poeticitate tandră şi ironică, totdeodată, îmbrăţişare şi îndepărtare.
Poem livresc trebuie preluat integral: "paloarea de mobilă veche/tuşeul slab/al pianului din colţ/probabil ceva carte/şi mai mult ca sigur/un oblon închis/ca o pălărie/pe capul unui mort". Abordarea este a unui fotograf anticarial, cu ochi foarte dotat pentru realizarea de compoziţii.
Inspiraţia hălălăuiană are constant nevoie de model. Aproape orice este de folos, mai puţin situaţiile vulgare şi violente. Bunăoară, muzica lui Eric Clapton, filme, cărţi, memorii geografice şi istorice etc. Muza poetică cea mai des invocată este poezia însăşi, înfăţişată sub toate formele şi în toate poziţiile posibile.
Pe mine m-au atras mai cu seamaă textele de viziune, interiorizate şi niţel autiste, chiar dacă tot anecdotice: "în locul ei a venit absenţa/un spaţiu gol care îi semăna perfect/s-a aşezat lângă mine în staţia de autobuz/toată lumea ne privea/de parcă se întâmpla ceva neobişnuit/un domn în vârstă a ajutat-o să se urce/ne-am aşezat unul
