Livius Ciocârlie, La foc mărunt,
Bucureşti, Editura Cartea Românească,
2012, 192 pag.
E un imbold dizgraţios ca, trecînd la senectute, să cazi în lamentaţ ii facile pe seama vigorilor pierdute. Mai nimerit e să-i întîmpini mizeria cu mina senină a celui ce stă pe un sentiment tare: o credinţă, un umor sau o dispoziţie reflexivă sunt virtuţi care te pot ridica peste umilinţa de fond pe care o resimte orice om atins de bătrîneţe. Şi cum condiţia credinţei e spiritul, în bătrîneţe există atîta spirit cît putinţă de a-i micşora decrepitudinea e de găsit în ea.
Spiritul lui Livius Ciocîrlie se află la întretăierea umorului cu reflecţia: lipsit de darul credinţei, lacună tipică pentru generaţia de intelectuali din care face parte, scriitorul care a consimţit să-şi lase malul Begăi pentru a se aşeza în cazanul bucureştean are timbru ironic şi înclinaţie meditativă, din încrucişarea lor ieşind o stofă mucalită de introvertit care gustă plăcerile vieţii. Numai că, ajuns în pragul chinului septuagenar, vîrstă cînd degradarea biologică tinde să pună resemnare în colţurile sufletului, Livius Ciocârlie intră în pielea unui observator care descrie cu minuţie ravagiile anilor. Judecat după detaşarea cu care îşi contemplă declinul, Ciocîrlie dă aparenţa unui spirit crud, care nu se menajează defel.
De pildă, dacă ar fi să dăm crezare beteşugurilor pe care şi le recunoaşte, am avea de-a face cu un caz pierdut: memoria l-a lăsat, curiozitatea i s-a stins, impulsul creator l-a părăsit, imaginaţia i-a sărăcit, simţurile îi sînt în colaps, surditatea cere proteză auditivă, vederea e pendinte de ochelari, elanul e la limita asteniei, timiditatea e la apogeu, stîngăciile sînt în floare, pentru ca umoarea introvertită, de ins fierbînd în drojdia propriilor stări, să-l rupă de lume. Într-un cuvînt, o victimă a uzurii somatice căreia
