Prinţul reportajelor din interbelic, Felix Brunea-Fox, este foarte puţin cunoscut în prezent. O carte publicată în 1979 a rămas, totuşi, ca moştenire a scrierilor sale.
Volumul, numit „Reportajele mele“, cuprinde reportaje scrise în perioada 1927-1938, printre care se numără şi unul dintre cele mai cunoscute „Cinci zile printre leproşi“. Aici, F. Brunea-Fox redă atmosfera dintr-o leprozerie din Dobrogea, cea de la Lărgeanca, în care majoritatea pacienţilor proveneau din Oltenia. Condiţiile în care aceştia erau ţinuţi erau execrabile, având în vedere că boala care le rodea ţesuturile nu putea fi stăpânită cu una, cu două. Şi începuseră să fugă din lazaret. Iar asta era povestea pe care o investiga Brunea-Fox.
„Lovit de gubă vie“
Sinceritatea scriiturii inspiră tragism, mergând, uneori, până la groază. „Ion V. Alexie din Rîmnicu-Vîlcea, în vârstă de treizeci de ani, e «diplomatul» şi mandatorul bolnavilor. El scrie reclamaţiile, el face gură la autorităţile din regiune, el e cel care a fost prins în gara Galaţi, tocmai cînd se pregătea să ia trenul ca să se ducă cu jalbele la Bucureşti. E singurul îmbrăcat curăţel. A fost vătăjel la un moşier şi tot boierul l-a denunţat prefecturii cînd a aflat că e «lovit», vorba nefericitului, de «gubă vie»“. Declaraţiile vâlceanului erau şocante și pentru vremurile acelea, darămite pentru cei care le vor parcurge acum, imaginându-şi drama. „Notează, domnule, că de trei luni nu mai avem ulei de injecţie. Nici morfină, cînd ne svîrcolim de dureri. Zic că nu e bine să ne învăţăm cu morfină. Să ne dea altceva. Ăia de la centru ţin cu tot dinadinsul să ne desfacem bucată cu bucată, pe cîmp. Nu avem pansamente. Ne oblojim rănile cu lînă murdară de la oi şi le legăm cu cîrpe găsite. Nu se îngrijeşte nimeni de noi... Sîntem lăsaţi de capul nostru, aşa că să nu vă prindă mirarea cînd ne-om lua tălpăşiţa cu to