În ultimii 20 de ani, pe la Palatul Victoria au trecut toate partidele din România. Cum au trecut, aşa au plecat.
De fapt, în clădirea Guvernului României au intrat nişte politicieni săraci, dar cinstiţi şi au ieşit nişte oameni de afaceri bogaţi, dar cinstiţi. Nu cred că există un singur caz de om politic care să fi trecut pe la guvernare şi să nu sufere o transformare majoră în privinţa declaraţiei de avere. El şi familia lui devin mari proprietari de terenuri, colecţionari de ceasuri, conducători de maşini de lux, amatori de călătorii exotice. Pare a fi una dintre axiomele de bază ale politicii româneşti. Pentru că ea poate fi aplicată nu numai la nivelul de vârf al politicii, dar şi la baza piramidei şi funcţionează impecabil. Uneori chiar mai cu spor…
Recentul raport al Institutului de Politici Publice scoate la lumină, într-un mod organizat, ceea ce ştiam cu toţii, uşor dezorganizat: achiziţiile publice reprezintă terenul de joacă al ministerelor, primăriilor, consiliilor judeţene, cu banii românilor. O joacă de tip cazino, în care dealerul este cel care are stiloul şi ştampila, iar jucătorii sunt diversele firme. Jetoanele vin de la bugetul statului, din taxe şi impozite. De unde o asemenea comparaţie? Păi numai aşa îmi pot explica în calitate de jurnalist, fost consultant politic, cum un contract încheiat de Consiliul Judeţean Ilfov cu un consorţiu format din trei firme în valoare de 40 de milioane de euro, poate ajunge prin încheierea unor acte adiţionale la o valoare de peste 80 de milioane de euro. Sau de ce Primăria din Alexandria a derulat doar 9 la sută din bugetul preconizat pentru investiţii prin sistemul electronic de achiziţii preferând strângerea de mână şi contactul ochi-în-ochi cu privatul. Sau cum reuşeşte Primăria din Galaţi să cumpere un top de hârtie de xerox cu 13 lei (fără TVA), când pe internet îl poţi lua cu maxim
