Vezi zeci, poate chiar sute de filme pe an. Câte îţi rămân în minte? Două, trei… dacă e un an bun. Cinci, şase… dacă scotoceşti prin arhive şi te întorci în timp, la „clasici”. 2011 a fost un an generos; cel puţin patru filme a căror premieră a avut loc anul trecut pot fi situate, cumva, în afara timpului. Au ceva cu totul atemporal, atât estetic cât şi conceptual. Sau poate mai degrabă conceptual decât estetic.

Unul dintre ele este „This Must Be The Place”. Regia: Paolo Sorrentino. Poate cel mai postmodern dintre regizorii italieni de astăzi, autor al lungmetrajelor „Le conseguenze dell’amore” şi „Il Divo”.

„This Must Be The Place” este, dincolo de orice detaliu estetic care, ce-i drept, doar cu multă dificultate poate scăpa privirii, un film tandru. Oricât de copilăresc ar suna asta. E vorba despre o tandreţe dureroasă, despre o împăcare duioasă cu sine şi cu un fel de singurătate; e vorba despre farmecul discret al lucrurilor bizare, dar şi despre respingerea cu o naturaleţe implacabilă a unei normalităţi searbede.

În „This Must Be The Place” Sean Penn este Cheyenne; o adorabilă combinaţie de Robert Smith şi Ozzy, un rockstar cătrănit şi uşor senil, care trăieşte solitar în propria-i estetică…

“At this particular moment I’m trying to fix up a sad boy and a sad girl, but it’s not easy. I suspect that sadness is not compatible with sadness.”

… În spate există ceva apăsător. Mai mult sau mai puţin freudian, detaliul stă în lipsa de afecţiune din partea tatălui. Ne dăm seama de asta abia în momentul în care sună telefonul. Tatăl lui Cheyenne este grav bolnav. Între ei, un ocean pe care fiul, fiindu-i frică să zboare, îl traversează cu vaporul. Un număr tatuat pe braţ şi de aici începe călătoria iniţiatică ce dezvăluie ticăit o obsesie veche de două vieţi şi un criminal nazist. Descoperirile, de sine şi de lume, sunt celebrate în jurul cân