În 1999, Curtea Supremă de Justiţie îl condamna pe numitul Adrian Stroe la închisoare pe viaţă pentru o triplă crimă. Procesul a fost doar o formalitate: Stroe era considerat de toţi doar un epigon “valoros”al lui Ion Râmaru, celebrul asasin în serie şi fusese trimis în faţa judecătorilor pentru uciderea a trei femei.

A fost supranumit de anchetatori, de gazetari şi de marele public “taximetristul morţii”, iar mult mai târziu, la închisoare, unii i-au zis “Pastorul”. Trecerea de la religia crimei la o confesiune neo-protestantă a durat vreo 8-10 ani în cazul Stroe, dar pentru el, scurgerea timpului nu mai avea demult vreo semnificaţie aparte.

Până în 1992, când a debutat seria crimelor, Adrian Stroe (zis Mesevistu, fiindcă MSV era abrevierea pentru “Munca silnică pe Viaţă”, denumirea de dinainte de ‘89 a detenţiei pe viaţă). a fost un cunoscut “normal”, aproape “firesc” al Poliţiei. Ca taximetrist intrase de timpuriu în legătură cu lumea subterană a pegrei bucureştene, devenind “cărăuşul” unor interlopi. S-a ferit, însă, de necazuri, şi i-a reuşit.

Prestigiul de familist, de tip “şcolit” (terminase Facultatea de Construcţii din Bucureşti şi urmase la seral cursurile de arhitectură), respectiv de “om muncitor”, i-au oferit o oarecare popularitate în cercurile prin care s-a învârtit.

Mecanismul auto-distrugerii

După o palidă carieră de inginer (lucrase şi la Casa Poporului), Stroe a optat definitiv pentru taximetrie şi a început "vânătoarea" de clienţi: şi-a făcut o reţea de clienţi, recrutaţi în majoritate din rândul proxeneţilor, prostituatelor, şmenarilor care, în pofida îndeletnicirilor ilegale sau dubioase, erau ştiuţi de el ca având “onoare”.

Cu timpul, încrederea reciprocă a crescut şi Stroe a început să fie sunat la orice oră din zi şi din noapte, inducându-i o oarecare solidaritate cu mediile interlope, dar şi obişnuinţa de a luc