La invitaţia Fundaţiei Europene Titulescu – prin directorul său executiv dr George G. Potra – şi a Muzeului judeţean Olt, personalităţi ale vieţii politice, diplomatice şi academice, dimpreună cu un numeros public, au venit pentru un moment de reculegere la mormântul lui Nicolae Titulescu aflat în vecinătatea Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, la împlinirea a 130 de ani de la naştere şi a două decenii de când s-a reîntors, pentru totdeauna, acasă, după un drum lung şi anevoios. “Omagiem memoria unui mare român care a marcat istoria universală – spunea Titus Corlăţean, preşedintele Comisiei de politică externă a Senatului – într-o Românie care nu şi-a regăsit întotdeauna busola.”

Lungul drum către ACASĂ. La 17 martie 1941, Ecaterina Titulescu îl vestea pe Iuliu Maniu: “Nicolae a încetat din viaţă. În calitatea dumneavoastră de prieten şi executor testamentar, vă rog să luaţi toate măsurile necesare pentru înmormântarea lui în ţară în conformitate cu dorinţa sa expresă pe care o cunoaşteţi şi pe care a repetat-o în ultima clipă”.

Într-adevăr, în “Testamentul” din 5 ianuarie 1940, Titulescu a scris: “În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov într-un loc ceva mai departe”.

Vor trece 51 de ani până când dorinţa să i se împlinească! Fiindcă, pe cât de ingraţi au fost cei care l-au demis de la cârma Ministerului de Externe, condamnându-l la surghiun, pe atât de resentimentari au fost cei care, din proprie voinţă sau la presiunea unor forţe străine, nu i-au îngăduit să revină acasă. Mai întâi, a fost refuzul Guvernului italian de a îngădui trecerea spre ţară a sicriului, aşa încât înmormântarea s-a făcut la Cannes, la o săptămână de la deces, în aşteptarea oamenilor politici români care nu au mai putut ajunge, opriţi de rezoluţia lui Ion An