Toate relele perioadei postdecembriste sunt puse pe seama a ceea ce Take Ionescu numea «clasele dirigente».
Cu opt ani în urmă, în 2004, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor trimitea în librării şi biblioteci volumul „Miniştrii de interne în Parlamentul României". Sub acest titlu, istoricul Constantin Gheorghe reunea cele mai semnificative discursuri ţinute de miniştrii de Interne în Parlamentul României între 1864 şi 2004. În acest volum, am dat, printre altele, şi peste legendarul discurs ţinut de Take Ionescu în şedinţa Adunării Deputaţilor din 10 iunie 1917.
Ţara se afla într-unul dintre cele mai grele momente din Primul Război Mondial, dar şi din Istoria sa. După câteva succese înregistrate în debutul Campaniei, datorată, printre altele, şi descumpănirii duşmanului luat prin surprindere, Armata Română suferă eşecuri după eşecuri, până în pragul dezastrului. La 12 noiembrie 1916, regele părăseşte Bucureştii. Îi urmează, la 20 noiembrie 1916, Guvernul. La 23 noiembrie 1916, feldmareşalul Mackensen intră în Bucureşti. România Mică devine şi mai mică. Mică de tot. Exodul populaţiei, haosul din Moldova (un milion şi jumătate de persoane se refugiaseră în această parte neocupată a ţării), loviturile tifosului exantematic (peste 100.000 de morţi), absenţa oricărei raze de lumină pe frontul european dau naştere unei derute naţionale.
Elita intelectuală se năpusteşte asupra clasei politice. Octavian Goga, aflat la Iaşi, aruncă împotriva lui Brătianu astfel de vorbe grele: „Brătianu, cu fraţii lui, şeful unui angrenaj de exploatatori ai mulţimii, păstrează şi mai departe răspunderea. Nu cred că va fi pedepsit acum, dar istoria va stigmatiza odată obrazul acestui om vinovat, meschin, dictator oriental, înconjurat de eunuci şi de slugi păcătoase". La 11 decembrie 1916, dând curs solicitării regale pentru constituirea unui guvern de Coaliţ
