Confesiunea de față n-are nevoie de psiholog oricât de încruntați ați privi-o. Știu să-mi dozez emoțiile, să-mi ascund slăbiciunile și să depășesc eșecurile. Deci dacă știu toate astea e clar că n-am nevoie de psiholog….și totuși, cine mă poate ajuta să-mi vindec o obsesie aprigă, clocotitoare, pârjolitoare… cum s-o mai descriu ca să înțelegeți… e ceva care face prăpăd în sufletul meu.
Undeva într-un cotlon de suflet toată ființa mea tânjește ca o jelanie după o dorință pe care, în timp, am ornat-o în cu beteală și-am numit-o vis, năzuință, țel, pentru ca acum să se transforme în obsesie. Bine că e ascunsă sub maldăre de probleme și responsabilități de mamă și soție că altfel ar face ravagii. Pe bune. Când s-a transformat în obsesie am decis să nu spun nimănui de ciudățenia care-mi schilodește sufletul, dar astăzi, împlinesc 35 de ani, și m-am decis s-o scot la iveală, ca s-o fac de râs, s-o batjocoriți, s-o luați în râs, s-o tăbăciți bine de tot, s-o tociți cu cuvinte aprige să nu-și mai revină niciodată la viață, să se ofilească de rușine. S-o omorîți cu fraze lungi și pertinenete, de-alea ucigătoare vă rog. S-o goniți din mine pentru totdeauna. Să plece. Să mă lase să-mi trăiesc liniștită jumătatea cealaltă de viață care mi-a mai rămas Dac-ați știi de când o car după mine…
Dac-ați ști cât de grea a devenit odată cu anii… Dac-ați ști cât plumb mi-a băgat în picioare și câtă smoală pe aripi…. câte piroane a bătut în mine. Dac-ați ști ce-nseamnă acest chin m-ați crede pe cuvânt și m-ați trimite să fac incantații magice, dar nici nu bănuiți.
Da, la mulți ani și ție…la mulți ani tuturor. Dar acum veniți cu soluții. Cum scap de obsesia de a mă întoarce în timp? Mda…. asta e ceea ce mă seacă la ficați. Nu vreau să modific nimic din traiectoria vieții mele, întorsul în timp n-are legătură cu vreo greșeală, decizie, persoană nepotrivită, alegere nein
