Mă uit în jurul meu cu atenție ori de câte ori trec pe lângă un bloc mai departe de strada principală din cartierul meu sau pe lângp un teren viran. Când sunt nevoit să fac vizite unor concetățeni care locuiesc prin diverse cartiere și nu prin centru, sunt de asemenea foarte grijuliu. Când mai ies din când în când în pădurea Trivale, sunt cu ochii în patru. Când ies în centru, am grijă să nu-i deranjez. Acestea sunt doar câteva dintre măsurile pe care eu, ca cetățean al Piteștiului, sunt nevoit să le iau aproape zi de zi, pentru mine și cei dragi mie. Și asta pentru că în Pitești, ca de altfel în toată țara, omul nu mai este cel mai important locuitor.
El a fost depășit în însemnătate pentru toți cei care contează ca putere de decizie în țara asta, de la președinte la cel mai de pe urmă consilier local, de o altă specie. Este vorba despre specia canină, care, într-o Românie din ce în ce mai avansată tehnologic, ne amintește prin violența de care dă uneori dovadă, că în această țară civilizația elementară este încă departe. Pentru că întâmplarea din județul Suceava, cu acel băiețel de 6 ani sfâșiat de câinii vagabonzi, arată acest adevăr pe care noi, bipezii din țara asta, nu vrem să-l acceptăm. Putem să ne luăm iPhone, Lamborghini, televizoare 3D, genții de zeci de mii de euro, să facem transplant de tot felul de organe, însă unul dintre elementele de bază ale civilizației unei specii, adică dominația sa față de toate celelalte, este încă un deziderat în România. În România, câinii decid cine trece pe un trotuar oarecare și cine nu. Cine trece către pășunea unde lucrează niște oameni și cine este sfâșiat. Cine poate să alerge liniștit prin pădurea Trivale din Pitești și cine nu. Câinii au, din când în când, drept de viață și de moarte asupra unora dintre oameni. Iar situația de la Suceava nu face decât să ne amintească slăbiciunea noastră, ca specie, în fața ace
