Fotbalul este un adevărat paradox. Indiferent din ce unghi ai privi, din ce țară, oraș sau sat, este imposibil să nu sară asta în evidență.
Poate că acesta este și lucrul care-l face atât de iubit, atât de urmărit și, în același timp, atât de neînțeles. Iar dacă am raporta totul la plaiurile mioritice, am găsi exemplele la fel de repede cum se găsesc golurile lui Messi pe Youtube.
Dinamo, echipa care s-a relaxat 19 etape în fotoliul atât de confortabil de lider al Ligii I, este, cu siguranță, paradoxul, subiectul tabu, necunoscuta unei ecuații în care se știu atât de multe, încât devine inexplicabil de ce rezultatul final nu poate fi aflat. Nici măcar dacă tragi cu ochiul la răspunsurile de la finalul cărții.
Este considerată a fi una dintre cele mai iubite și titrate echipe din România. Deține un capitol important din istoria fotbalului românesc și are subcapitole mult mai interesante decât Vorska Poltava, NEC Nijmegen, Elfsborg sau Knattspyrnufelag.
Și totuși, de ce este atât de ignorată chiar pe propriul teritoriu? Suporterii fug de Ștefan cel Mare în aceeași măsură în care Liga Campionilor fuge de Borcea, iar media spectatorilor pe care roș-albii îi au la meciurile de pe teren propriu are mai puține cifre decât au frații Costea goluri la Steaua.
Explicații puerile se găsesc oricând, iar "Ciobi" e expert la ele. Ba că lumea se duce a doua zi la servici, ba că e prea frig, ba că e prea cald. Cert este că niciodată în Ștefan cel Mare nu este vremea potrivită pentru un meci cu casa închisă. Poate doar la derby-ul cu Steaua. Iar de aici pornesc, din nou, mii de întrebări și concluzii.
Fanii lui Dinamo sunt primii la mitinguri, la fluierături și cereri de demisii, la ironii mai mult sau mai puține subtile și mai mult sau mai puțin potrivite, dar sunt întotdeauna ultimii în ceea ce privește dovezile practice de susținere a echip
