Se vorbește mult în ultima vreme despre lupta anti-sistem, proteste anti-sistem, artă anti-sistem, însă deloc despre oameni anti-sistem, cu exemple credibile, întemeiate pe fapte, nu doar pe intenții sau utopii.
Dacă ar fi să căutăm identități, să punem un nume și o figură peste ceea ce ar putea să însemne lupta anti-sistem în România, ne-ar fi destul de greu să găsim vreuna printre liderii protestatarilor din Piața Universității de acum, noua agora a societății românești. Dacă în 1990 Marian Munteanu era o voce anti-sistem coerentă, vizibilă, cu un discurs, acum nu avem nicio figură echivalentă.
Ce înseamnă însă să fii anti-sistem? Putem discuta despre multe sisteme și despre mulți rebeli anonimi. Oameni care nu cumpără niciodată de la supermarket, deși acesta a devenit norma. Oameni care nu merg niciodată cu mașina în oraș, deși ceilalți, marea majoritate o fac, preferând metroul, bicicleta, transportul în comun. Oameni care nu au televizoare, deși sistemul consumist mass-media încurajează uniformizarea, transformarea telespectatorului într-un decor de canapea, neînsuflețit de gânduri proprii. Oameni care nu tac atunci când se așteaptă de la ei sau oameni care nu se supun autorității unui șef incompetent, toți aceștia sunt, la nivel micro sau macro, anti-sistem. Acești oameni nevăzuți, anonimi, nebăgați în seamă sunt niște rebeli contemporani. Ei sunt acei anonimi care pot aduce o schimbare, care pot transforma previzibilul în imprevizibil, resemnarea în revoltă, sistemul normat în sistem creat; cei pe care nimeni nu îi ia în serios, cei care sunt nonconformiștii oricărui bloc de locuințe, oricărui cartier, oricărei străzi, oricărui loc de muncă, cei atipici, cei care nu pot fi cuprinși în nicio categorie în sondajele de opinie, cei care îi destabilizează pe politicieni, pe formatorii de opinii la comandă și pe conformiștii cu idei preluate de-a gata