(articol apărut în Vineri - supliment de (post)tranziţie nr. 9 /1998)

S-a scris destul de mult şi adesea contradictoriu despre limbajul feminin; mai vechile preocupări istorice (din vremea cînd pentru lingvişti era important mai ales caracterul conservator sau cel inovativ al unui tip de limbaj) au fost treptat înlocuite de cele sociologice sau pragmatice (deci de interesul pentru adaptarea la context, pentru marcarea apartenenţei la grup, pentru strategiile conversaţionale etc.). Între trăsăturile atribuite limbajului feminin, cele mai multe sînt produse de o cultură dată şi sînt perpetuate de un anume tip de educaţie. Sînt de pildă des invocate ca specific feminine recursul la eufemism, respectarea mai atentă a decenţei lingvistice, exprimarea nuanţelor. Formulele de atenuare, diminutivele şi ezitările ar face parte dintr-un comportament mai politicos, mai "cooperativ", care ar exclude violenţa. Această imagine a comportamentului lingvistic feminin, foarte răspîndită, corespunde desigur unei realităţi, dar riscă să devină, prin absolutizare, un fals plicticos.

DE ACELASI AUTOR Aroganţă Dezastre şi provocări Românii au talent Gen. Sau ceva de genul...Din fericire, literatura poate contribui la contrabalansarea unei asemenea imagini: prin reprezentarea alternativă a limbajului feminin ca mai puţin suav. În literatura românească există o adevărată tradiţie de a atribui unor personaje feminine cele mai remarcabile condensări de imprecaţii. E drept, aceste imprecaţii nu sînt şi cele mai inovative sau mai dure; de o vulgaritate sau agresivitate foarte moderată, ele se disting în special prin recurenţă, prin insistenţă. S-ar putea spune că efectul comic al respectivelor performanţe verbale nu face decît să le certifice devierea, deci să confirme prestigiul normei decente. E totuşi vorba de o deviere "normală", mai apropiată de convenţiile realismului decît