De ce sunt partidele din România atât de slabe? Cum a fost posibil ca ele să-şi topească identitatea în \"alianţe\" şi \"uniuni\", singure nefiind capabile să cucerească puterea? Sursa: EVZ

Se vorbeşte foarte puţin despre doi oameni direct responsabili pentru fărâmiţarea şi demenţa din viaţa politică şi publică a României: Călin Popescu-Tăriceanu şi Dinu Patriciu. Cum amândoi au enorme probleme — unul e o biată fantoşă în partid, celălalt se găseşte pe punctul de a da faliment într-un şir nesfârşit de afaceri lamentabile — lumea se jenează să le pomenească numele. Prostiţi de televiziuni, uităm lucruri trăite de noi înşine acum câţiva ani. În fapt, ele arătau în felul următor: imediat după venirea la putere a Alianţei D. A. s-a pus problema unificării dreptei, adică a celor două partide în doctrinele cărora existau puternice elemente de susţinere a pieţei libere. Urma ca în primăvara lui 2006 să se declanşeze alegerile anticipate, iar ulterior partidele care-şi asumaseră misiunea modernizării ţării, PD şi PNL, să ajungă la fuzionare.

Din toată această intenţie a rămas doar migrarea unor liberali grupaţi în jurul lui Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan în PD, rebotezat cu acel prilej PD-L. În ce priveşte "partidul Brătienilor" (ghilimele sunt mai mult decât necesare), el a involuat sub bagheta lui Tăriceanu până la a se chirci şi încremeni în postura de umilă slugă a intereselor lui Iliescu — poziţie ruşinoasă în care se află şi astăzi, sub Antonescu. În valuri succesive, Tăriceanu s-a debarasat de membrii PD din guvern, astfel încât în primăvara lui 2007 de proiectul care insuflase românilor speranţa s-a ales praful. Şi toate acestea pentru că într-un week-end zglobiu, conjuraţii Tăriceanu-Patriciu au decis că premierul nu mai demisionează, iar strategia alegerilor anticipate a fost abandonată. Din acel moment, România a devenit, cu fiecare zi,