Vântul bate altfel şi pare a spune alte lucruri celor de la sat. Nu poartă cu sine fumul gros al motoarelor turate şi nici nu-ţi urlă în urechi, precum boxele din cluburile urbane. Din vârful dealului cuprinzi cu privirea altfel orizontul decât dintr-o clădire cu zece etaje. Şi tot altfel par să fie şi oamenii, şi gândurile lor.
Bătrâne spălându-şi albiturile în apa de la marginea satului, turme de vaci şi capre ce îşi plimbă talăngile, mânate din urmă de flăcăiandri desculţi, şi pisici dormind pe prispă, la soare. Nu sunt imagini din trecut. Sunt imagini din prezent. Prezentul de lângă noi. O oază de linişte la doar o sută de kilometri de Timişoara : Crivina de Sus, un sat mic, dar în care oamenii nu au uitat să zâmbească.
Evadarea
Ce ar face omul dacă, într-o zi, nu ar mai avea acces la televizor, radio şi mai ales, la internet? Dacă telefoanele mobile ar rămâne fără semnal sau dacă nu ar avea la îndemână supermarketurile în care să găsească pâinea feliată şi nelipsitele semi-preparate?
“Hai să plecăm câteva zile. Ştiu eu un loc. E multă linişte. O să îţi placă. Numai nu întreba unde şi nu îţi lua nici telefoanele astea cu tine. Nu vei avea nevoie de ele, că, oricum, nu e semnal…”.N-am întrebat. Mi-am luat rucsacul şi l-am aruncat în portbagaj. Am plecat din Timişoara, într-o zi în care freamătul oraşului părea prea greu de suportat. Am căutat un loc departe de ceea ce numim civilizaţie, un loc în care încă mai poţi vedea urmele trecutului şi simţi mirosul pâinii calde, abia scoase din vatra de pământ. Ne-am urcat în maşină şi am plecat la drum, lăsând în urmă zgomotul oraşului. Asemeni unui şarpe imens, de beton, şoseaua ne-a purtat pe spinarea ei, nu foarte departe. La vreo 130 de kilometri de oraş, dincolo de Făget, într-un sat din comuna Pietroasa, ascuns după un deal înalt ca un munte.
Crivina de Sus, anu
