Într-o democraţie, orice zevzec poate lua microfonul ca să spună ce-l taie capul.
Dacă e să dăm crezare ultimelor sondaje de opinie, partidele populiste şi extremiste adună, în prezent, cam un sfert din opţiunile electoratului. Unul din patru români cu drept de vot declară că, la următoarele alegeri, va vota cu PP-DD, PRM sau PNG. Rezultatul nu mi se pare de speriat. Există în istoria noastră recentă momente în care reprezentanţii populismului şi ai extremismului s-au apropiat de procentaje şi mai mari. S-a întâmplat în finala prezidenţială din 2000. Vadim Tudor intra în turul al doilea, cot la cot cu preşedintele în funcţie, Ion Iliescu. „Tribunul" a obţinut, în cele din urmă, o treime din numărul voturilor exprimate. (Sigur, el o ţine pe-a lui, ţipând şi azi, din toţi rărunchii, că a fost furat la numărătoare!)
Un lucru e cert. În cele cinci cicluri electorale scurse din '90 încoace, formaţiunile care şi-au făcut o doctrină din demagogia cea mai deşănţată n-au trecut niciodată de 15-20%. Adică mai puţin de jumătate din cifra necesară pentru a forma o majoritate. La fel de adevărat este că, prin simpla lor prezenţă în Parlament, au reuşit uneori să încline balanţa într-o parte sau alta. În câteva rânduri, au ajuns chiar să fie cooptaţi la putere. Ca PRM pe vremea „Patrulaterului roşu" al lui Văcăroiu. Era prima clipă de glorie a lui Vadim Tudor care, de atunci, speră „să fie ce-a fost şi mai mult decât atât". Cea de-a doua performanţă, descrisă mai sus, îl ducea la doi paşi de Cotroceni. N-a fost să fie!
Peste ani, epigonii săi, Gigi Becali şi Dan Diaconescu, au şi ei vise de mărire. Unul e deja europarlamentar şi ar vrea să conducă ţara la braţ cu „Tribunul". Celălalt ni se recomandă, seară de seară, drept „viitorul preşedinte al României". Amândoi îşi exprimă pe şleau „opiniile politice", înjurându-şi adversarii cum le vine la gură, promiţân
