Până unde trebuie Statul să îşi taxeze cetăţenii? Aceasta este, fără nicio îndoială, una dintre întrebările esenţiale ale politicii moderne. Diferenţa dintre Stânga şi Dreapta, spre exemplu, este destul de bine descrisă de atitudinea pe care cele două tabere o au faţă de chestiunea taxării. De regulă Stân-ga vrea o taxare mai severă pentru a permite finanţarea unui sector public important, în vreme ce Dreapta argumentează în favoarea unei taxări reduse, pentru a nu îm-piedica dezvoltarea economică generată de mecanismele pieţei libere.
Ceva însă lipseşte din peisajul acesta. Un criteriu obiectiv.
Stânga şi Dreapta au scopuri diferite. Până la un punct, este în regulă. Dar indiferent care sunt scopurile lor, capacitatea economiei de a genera venit este limitată. Banii şi valoarea nu apar pur şi simplu la comandă politică. Prin urmare, să vedem dacă nu cumva există un plafon maxim dincolo de care taxarea este neproductivă, chiar dăunătoare.
Economiştii cunosc de ceva vreme "curba Laffer" care este numită după economistul american care a teoretizat-o în anii '70. Să presupunem că taxarea este la nivelul zero. Rezultatul este clar: Statul nu încasează nimic. Să presupunem acum că nivelul taxării a ajuns la 100%. Nici aşa Statul nu mai poate încasa nimic, pentru că a oprit orice activitate productivă şi de schimb înlocuind-o cu o confiscare pură.
Între aceste două puncte, evoluţia încasărilor din taxe urmează o curbă. Aceasta este curba Lauffer, care are un punct maxim. Este punctul în care încasările statului sunt maxime. Dincolo de acesta încasările scad, cu necesitate, cu toate că taxele cresc.
Relevanţa practică a curbei Lauffer este evidentă, pentru că atrage atenţia asupra unui punct care nu trebuie depăşit. Dacă Statul ridică taxele prea mult, veniturile din taxe vor scădea.
Unde este punctul maxim al curbei Lauffer? Evident, dep
