Imposibil de reperat de la suprafaţă, scafandri marini se pot scufunda până la 500 de metri, tranşează confruntările pe apă şi asigură apărarea porturilor şi platformelor.
Oameni-broască. Aşa au fost supranumiţi scafandrii de luptă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial.
Unii dintre ei au devenit scafandri deminori, specializaţi în detectarea şi neutralizarea minelor marine sau a dispozitivelor explozive improvizate.
Lor li s-au adaugat, după război, scafandrii de mare adâncime, experţi în lucrările tehnice subacvatice.
Scafandrii români au fost şcoliţi în sistem militarizat de către Forţele Navale Române începând cu anul 1967.
Căpitanul locotenent de marină Constantin Scarlat a pus bazele primei unităţi de scafandri din Marina Militară în urmă cu 45 de ani. La iniţiativa lui a apărut, în 1967, Grupul 279 Scafandri (U.M. 02145) din garnizoana Mangalia.
Pe 1 octombrie 1976, grupul s-a desfiinţat pe hârtie, tehnica şi efectivele intrând în "arsenalul" Centrului de Scafandri Constanţa.
Binecuvântarea lui Jacques-Yves Cousteau
Centrul funcţionează şi în prezent şi are în componenţă două grupuri de scafandri - de mare adâncime şi de luptă - cabinetul de studii şi dresaj animale marine şi laboratorul de cercetare privind pătrunderea omului în apă.
Realizat în colaborare cu firma franceză Comex SA Industries, centrul a fost vizitat în 1977, după un an de funcţionare, de către celebrul comandant Jacques-Yves Cousteau cu prilejul expediţiei navei Calypso în Marea Neagră.
Cousteau a răspuns atunci invitaţiei contraamiralului Constantin Tomescu, director al Institutului de Cercetări Marine Constanţa. Din 2007, centrul de la Constanţa are echipamente şi aparatură la standarde NATO.
Un amestec respirator de gaze denumit Heliox le-a permis scafandrilor români scufundări succesive la adâncimi de până la 500 de met
