Evenimentele petrecute la Toulouse vor marca nu numai campania electorală, ci şi mandatul pe care îl va primi viitorul preşedinte francez.

Ţară greu încercată de terorism din anii 1970 până la atentatele din 1995, Franţa reuşise în ultimii 17 ani să evite noi momente tragice de acest tip. Aceasta în ciuda unor ameninţări constante, dar datorită unui sistem de securitate care începuse să dea iluzia infailibilităţii. Unda de şoc a fost cu atât mai impresionantă cu cât uciderii a 3 militari francezi de origini diverse i-a urmat, pe 19 martie, cea a 3 copii în vârste de 3, 6 şi 8 ani, care învăţau la o şcoală evreiască din Toulouse, şi a părintelui unuia dintre ei. Toţi au fost împuşcaţi cu sânge rece de către Mohamed Merah, francez de origine algeriană, care a declarat că aparţine Al Qaeda, înainte de a fi ucis în urma unei tentative ratate de arestare.â

Atunci când o comunitate naţională descoperă în sânul ei o culme a răului, consecinţele emoţionale şi politice, chiar dacă greu de cuantificat „la cald“, sunt sigur importante. În plus, evenimentele tragice au avut loc în plină campanie electorală, cu 5 săptămâni înaintea alegerilor prezidenţiale. Întreruptă pentru 3 zile, campania s-a reluat sub semnul discuţiei complexe din jurul crimelor, motivaţiilor acestora şi răspunsului autorităţilor. Dacă în spaţiul public, în discursul instituţional şi cel al principalilor candidaţi, a dominat iniţial un ton echilibrat, demn de acest moment, excepţiile cu atât mai stridente nu au lipsit, mai ales „blogosfera“ lăsând frâu liber diverselor extremisme. În câteva zile, s-a trecut însă brusc de la o stare de stupoare, teamă, doliu şi revoltă, la o serie de încercări mai mult sau mai puţin groteşti de utilizare politică a acestor sentimente. Dacă actorii politici nu au aşteptat înţelegerea şi asimilarea evenimentelor de către comunitate, ei se văd acum oblig