Eficienţa precară a guvernelor în faţa crizei, exasperarea publicului şi problema imigraţiei (prezentă mai ales în Occident) sau pur şi simplu epuizarea modului clasic de a face politică au pus la treabă mitul naţionalismului salvator. Când totul pare pierdut, apelurile la popor, la rădăcini, la virtuţile neamului, la demnitate naţională pot face minuni. Europa este străbătută astăzi, de la nord la sud şi de la est la vest, de valuri de naţionalisme, într-o bizară contradicţie cu însăşi ideea de Uniune Europeană. Pe cine să mai uneşti când mai toţi şi-au descoperit vocaţia separării?

Discursul identitar este amplificat în ţări unde anul acesta vor avea loc alegeri (Franţa, Germania, România), în ţările nordice, unde extremismul face ravagii (Olanda, Norvegia), dar îl puteţi lesne identifica şi peste ocean, ascultându-l pe Obama. Ungaria e caz clinic, bolnavul Europei. Naţionalismul de tip turcesc promovat de Viktor Orbán pare o combinaţie rară de teoria conspiraţiei şi excese de autoritarism. Putea să rămână tocmai România în afara fluxului de idei circumscrise naţionalismului? Nu putea, desigur, aşa că s-a branşat discret.

De pildă, ultimele poziţionări în plan diplomatic indică o Românie intens preocupată de minorităţile sale de peste graniţă, după ani de indiferenţă crasă. A fost gestul neaşteptat al ridicării problemei minorităţii româneşti din Serbia, urmează Bulgaria. În cazul vecinilor din sudul Dunării, dramatizarea situaţiei în care se află populaţia românească va fi, mai degrabă, o carte de negociere într-o dispută pur economică pentru resursele din Marea Neagră. Avântată pe acest drum, n-ar mira pe nimeni dacă următoarea ţintă a diplomaţiei româneşti ar fi Tezaurul, o problemă sensibilă în relaţia cu Rusia. Resuscitarea temei ar putea trece drept un gest pur electoral, însă ar completa firesc „noua linie naţională“ pe care s-a angajat Min