Domnule Nicolae Plushkis, o să începem prin a vă întreba: de ce e nevoie de o asociaţie a românilor în Kazahstan, atât de departe, în inima stepelor Asiei...?

Pentru că în Kazahstan sunt, oficial, 21.000 de români. Neoficial sunt 40.000 de mii. De ce? Pentru că dacă are o fiică, s-a căsătorit, a făcut copii, copiii au fost trecuţi după naţionalitatea tatălui. Deja devine ori rus, ori neamţ, ori kazah...

Sunt trecuţi în acte ca “români” sau ca “moldoveni”?

Cei mai mulţi sunt moldoveni. Dar nu pentru că aşa s-au declarat, ci fiindcă naţionalitatea unui copil era stabilită de naţionalitatea tatălui, pe teritoriul fostului URSS. Şi acum, în Kazahstan, e la fel. Români sunt doar vreo şaizeci, iar asta pentru că sunt urmaşi ai foştilor prizonieri de război români. Urmaşii celor stabiliţi aici pe vremea ţarului şi apoi pe vremea sovieticilor, dacă au venit din Basarabia, sunt trecuţi ca “moldoveni”.

Şi dumneavoastră ce naţionalitate aveţi?

O să râdeţi. Eu nu sunt trecut nici român, nici moldovean, ci lituanian, pentru că mama mea s-a căsătorit cu un lituanian.

Explicaţi-ne cum şi când au ajuns românii – fie că-i numim aşa sau moldoveni, basarabeni - în Kazahstan?

Au fost mai multe trepte. Prima dată s-a întâmplat asta pe timpul lui Stalâkân, când Basarabia era în Imperiul Ţarist; atunci basarabenilor li s-a promis pământ. Prin 1906... Şi ţăranul nostru, după pământ, o plecat în Kazahstan, cu carul, cu boii... Au mers caravanele şase luni până acolo. Când au văzut pământul din Kazahstan, că nu rodeşte, nu se face nimic pe el, unii s-au întors. Alţii, nemaiavând posibilităţi, au rămas acolo. Şi în ziua de azi s-au păstrat în regiunea Aktubinsk două sate, unu-i spune Basarabka şi altu-i spune Moldovanka. Al doilea val a fost după 1940, 28 iunie, mai exact, undeva prin 1941. A fost primul val de deportări. Arhivele cu deportaţii