Vom începe cu două citate. Primul: „Dacă eficacitatea luptei pentru drepturile minorităţilor s-ar putea măsura în numărul de iniţiative de statute de autonomie, atunci maghiarii din România ar fi, cu siguranţă, una dintre minorităţile cu cele mai multe succese din Europa: începând din 1990, s-au elaborat nu mai puţin de zece astfel de proiecte în numele maghiarilor din România, de către diverşi experţi sau grupuri de experţi...“. Al doilea: „Dacă ne gândim însă la soarta proiectelor de autonomie ce s-au succedat – condamnate la lipsă aproape totală de reacţie din partea opiniei publice maghiare din România, etichetate în diverse feluri de către conducerea de vârf a UDMR... –, cu greu vom putea ajunge la altă concluzie decât aceea că, în momentul de faţă, cel mai mare obstacol al autonomiei maghiarilor transilvăneni sunt maghiarii transilvăneni înşişi, mai exact acea parte a acestora care poate fi considerată activă din punct de vedere politic“.

Cele spuse fac parte dintr-un studiu din 2007 al lui Levente Salat, profesor universitar maghiar, care nu poate fi suspectat de subiectivism. Numărătoarea d-lui Levente nu avea să fie şi finală. Între timp, în anul 2009, Consiliul Naţional Secuiesc a lansat propunerea legislativă (o alta) privind Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Foarte posibil să apară şi alte variante. Dar ce ar fi de spus despre opiniile confraţilor români, care să fie reprezentative pentru soarta autonomiilor? Preşedinţii formaţiunilor politice prezente în parlament folosesc cam aceeaşi melodie, ostilă, la adresa autonomiei teritoriale. Ce spun naţionaliştii clasici (tipologia PRM sau PNG) ştim, care-i poziţia formaţiunii lui Dan Diaconescu, aflată astăzi pe o tulburătoate pantă ascendentă, începem să aflăm, care-i viziunea Noii Republici bănuim.

Atitudinea antiautonomistă a formaţiunilor ce luptă pentru voturile majorităţii est