Deşi pare incredibil, România este datoare Chinei. În 1968, în timpul “primăverii de la Praga”, dar şi în 1989, URSS a fost la un pas de a invada România. Doar vetoul chinez a salvat ţara noastră de la o agresiune sovietică. Deşi pare incredibil, România este datoare Chinei. În 1968, în timpul “primăverii de la Praga”, dar şi în 1989, URSS a fost la un pas de a invada România. Doar vetoul chinez a salvat ţara noastră de la o agresiune sovietică.
Evident, refuzul chinez poate fi citit, într- o cheie diplomatică, nu doar ca o prietenie tradiţională cu românii, ci ca un antisovietism feroce. De-a lungul istoriei, relaţiile româno- chineze nu au fost strălucite, din motive de distanţă. De la spătarul Nicolae Milescu, care în secolul al XV-lea ajungea la curtea imperială din Pekin, cele mai bune relaţii cu cea mai mare ţară din lume le-a dezvoltat Nicolae Ceauşescu.
Antisovietismul lui Ceauşescu, dar şi naţionalismul său de nuanţă socialistă au făcut ca aceste două ţări să formeze o alianţă puternică, o prietenie privită chiorâş de Moscova. Ştim prea puţine lucruri despre China, iar postrevoluţionar nu ne putem lăuda că am evoluat. Cu excepţia tenişilor, maiourilor sau produselor ieftine chinezeşti şi a bancurilor cu gălbejiţii din geamantan, lâncezim în mediocritate.
De aceea mă bucur nespus că o mână de inimoşi, în frunte cu Nicolae Vasilescu şi Nicolae Dumitru, a hotărât să înfiinţeze “Casa Româno-Chineză”, o asociaţie nonguvernamentală care să dezvolte relaţiile dintre cele două ţări.
Astăzi are loc prima Conferinţă naţională, iar această dată poate fi una istorică. În ciuda aroganţei noastre europene, China ne poate da numeroase lecţii. De la istorie, la sisteme economice anticriză! Doar un semidoct poate ignora moştenirea culturală chineză, dar şi capitalul său, care se revarsă astăzi în toate colţurile lumii, de la Bursa din New York, până în Af