„Astea, iarna, le lucrăm, când nu prea avem ce face. Stăm la vatră şi ciopârţim ba una, ba alta, ca să nu şedem degeaba. (...)

Nu-i vorbă, tot atât se toarce şi cu o furcă mai aşa, dar parcă-ţi umblă mâna mai uşor cu o sculă mai frumoasă. (...). Şi, pe urmă, rămâne şi la ficiori, şi-şi aduc şi ei aminte - cum pomenim şi noi, bunăoară, de unchiul tatei. De câte ori ne uităm la poarta lui, parcă-l vedem pe el". (Alexandru Vlahuţă, „România Pitorească")

E ceva ce am pierdut de mult. Ceva care ne prelungea viaţa în memoria celor pe care îi lăsăm în urma noastră. O lingură, un scaun, o bucată de casă, un fus cioplit. „Să nu treci prin lumea asta fără să laşi ceva în urma ta". Ne mai gândim astăzi la aşa ceva? Mai avem timp pentru asta? Cuvintele de mai sus sunt ale unui ţăran din Vâlcea, din urmă cu două secole. De când timpul nu se concentra în câţiva biţi, când vorba nu era prescurtată în „brb", „np", „mrs", trunchieri ale unui limbaj de Turn Babel îngrămădit pe ecranul unui calculator.

De atunci şi până acum am câştigat mult. Cel puţin o parte dintre noi nu mai avem WC-ul în fundul curţii, laptele şi făina le luăm de la supermarket, ne deplasăm mai mult în maşini decât pe jos. Ne-am ales cu „vacanţe" şi „concedii", am învăţat definiţia confortului şi ne pricepem la toate. La politică, fotbal, economie, educaţie. Avem cu toţii televizor şi, cel mai important, nu mai avem timp nici măcar să ne plictisim. Mereu avem ceva de făcut.

Mai puţin ne pricepem la sufletele noastre. Mai puţin ne pricepem să ne gândim la viitor. Şi nu la al nostru, ci la cel al urmaşilor noştri. Nu mai avem nimic în comun cu acel ţăran al lui Vlahuţă. Doar o singură constantă a rămas. La final, acelaşi metru cub de pământ şi aceleaşi două scânduri puse în cruciş.

Mă uit la lucrurile din jur. Şi nu reuşesc să văd în ele niciun suflet de om. Lucruri reci, lipsite de