Eficienta precara a guvernelor in fata crizei, exasperarea publicului si problema imigratiei (prezenta mai ales in Occident) sau pur si simplu epuizarea modului clasic de a face politica au pus la treaba mitul nationalismului salvator. Cand totul pare pierdut, apelurile la popor, la radacini, la virtutile neamului, la demnitate nationala pot face minuni. Europa este strabatuta astazi, de la nord la sud si de la est la vest, de valuri de nationalism si extremism, intr-o bizara contradictie cu insasi ideea de Uniune Europeana. Pe cine sa mai unesti cand mai toti si-au descoperit vocatia separarii?
Discursul identitar este amplificat in tari unde anul acesta vor avea loc alegeri (Franta, Germania, Romania), in tarile nordice, unde extremismul face ravagii (Olanda, Norvegia), dar il puteti lesne identifica si peste ocean, ascultandu-l pe Obama. Ungaria e caz clinic, bolnavul Europei. Nationalismul de tip turcesc promovat de Viktor Orban pare o combinatie rara de teoria conspiratiei si excese de autoritarism. Putea sa ramana tocmai Romania in afara fluxului de idei circumscrise nationalismului? Nu putea, desigur, asa ca s-a bransat discret.
De pilda, ultimele pozitionari in plan diplomatic indica o Romanie intens preocupata de minoritatile sale de peste granita, dupa ani de indiferenta crasa. A fost gestul neasteptat al ridicarii problemei minoritatii romanesti din Serbia, urmeaza Bulgaria. In cazul vecinilor din sudul Dunarii, dramatizarea situatiei in care se afla populatia romaneasca va fi, mai degraba, o carte de negociere intr-o disputa pur economica pentru resursele din Marea Neagra. Avantata pe acest drum, n-ar mira pe nimeni daca urmatoarea tinta a diplomatiei romanesti ar fi Tezaurul, o problema sensibila in relatia cu Rusia. Resuscitarea temei ar putea trece drept un gest pur electoral, insa ar completa firesc "noua linie nationala" pe care
