Întrebarea şi-o pune prestigiosul cotidian Le Monde şi pleacă de la o constatare factuală: până în 2007, avocatul şi omul politic Nicolas Sarkozy a ignorat cultura. "Un om politic care nu se uită la televizor nu-i poate cunoaşte (înţelege) pe francezi". Dorind să încarneze ruptura, tânărul Sarkozy caută astfel să se diferenţieze şi de "catehismul cultural" pe care-l promovau în opinia sa numai elitele.

Cu câteva luni înainte însă de scrutinul de acum 5 ani, Sarkozy a simţit nevoia să aibă şi alte referinţe decât cele vehiculate pe micul ecran şi şi-a chemat lângă el un om de litere, Henri Guaino, care să-i scrie discursurile.

Henri Guaino i-a adus lui Sarkozy în acea campanie victorioasă cuvinte alese, cele rostite de Jean Jaures şi Albert Camus. Trei ani mai târziu, ziariştii descoperă că locatarul de la Elysée este sufundat în tot ceea ce până atunci respingea. Citeşte Dostoievski şi Zweig, vizionează cinema de autor, samd. Greu însă să-ţi construieşti aşa de repede o cultură clasică pe care multă vreme ai ignorat-o, constată cronicarul de la Le Monde.

Şi apoi, e chiar nevoie să fii cultivat ca să conduci o ţară?, se întreabă ziarul de seară. În sfârşit, despre ce cultură vorbim? În Franţa, cunoaşterea istoriei şi a geografiei şi referinţele literare au rămas mai esenţiale ca oriunde altundeva. În schimb e foarte rar să-l întrebi pe un preşedinte francez despre câte limbi străine vorbeşte, ce cunoaşte în materie ştiinţifică şi ce experienţă are în afara ţării.

Or în era globalizării, a sfidărilor ecologice şi a crizei economice mondiale, astfel de lucruri ar trebui să fie cunoscute de şefii de stat. În Franţa însă, predomină literatura şi istoria, poate din raţiuni nostalgice pentru preşedinţii literaţi de altădată când elita politică franceză era una şi aceeaşi cu cea intelectuală şi literară. Să nu uităm că în Franţa este una din pu