Industrie, bănci, constructori de automobile, media, comerţul produselor de lux, real estate, sport, de o mie de ori Sport…Nimic nu îi scapă unui şef de stat care a decis să îşi gestioneze ţara asemenea unei afaceri şi să îi transforme numele într-un brand a cărui valoare intrinsecă va creşte simţitor în anii ce vor veni.  În general, când vorbim despre prosperitate în Orientul Mijlociu, primul gând zboară înspre Dubai ori Abu Dhabi. Adevarata lecţie de business vine însă de la Doha. Qatarul a hotărât să existe pe scena internaţională aplicând o formulă ingenioasă care începe să dea roade. Să vedem ce se întâmplă atunci când un stat aplică à la lettre regulile manageriale şi de gestiune ale unei companii private : viziunea pe termen mediu şi lung elaborată de Emirul-CEO şi de armata lui de consultanţi, axele strategice declinate în adevarate Business Units conduse de eşalonul doi, respectiv partea operaţională lăsată în mâinile unor manageri străini plătiţi regeşte (emireşte, dacă vreţi) responsabili în faţa unor administratori care nu iartă nimic. În joc e o cifră de afaceri de 210 miliarde de dolari – primul investitor internaţional.

Statul-companie e relativ tânar (independent din 1971), are o suprafaţă comparabilă cu judeţele noastre şi o populaţie de 1,7 milioane de locuitori dintre care 300 000 de băştinaşi (toţi angajaţi de compania mamă, deci funcţionari). Capitalul investit provine în principal din exploatarea gazului – North Field, cel mai mare zăcământ din lume – care îl transformă în primul producător şi exportator mondial de LNG (Liquefied Natural Gas). Emiratul e un paradis pentru companiile petroliere. Total şi ExxonMobil realizează aici cele mai importante beneficii la nivel mondial. Cetăţenii-acţionari nu plătesc impozite iar societăţile se achită de o taxă de 10% pe beneficiile realizate. De trei ani de zile, statul investeşte, cum nici un