Luni seară au fost decernate Premiile Gopo. O mare doză de amatorism a răzbătut din ecranul televizorului meu.
Nu ştiu de ce organizatorii au ales ziua de luni, nici nu vreau să ştiu. Luni nu aştepţi decât să vină marţi. E cea mai nepotrivită zi a săptămânii. N-are nimic de-a face cu festivismul sau cu desemnarea celor mai buni actori şi a celor mai bune filme româneşti.
Şi la astfel de evenimente, ca în tot restul vieţii lor, românii se aşază la o masă: invitaţii sunt împărţiţi pe „găşti“, nu în sens peiorativ. La mese mari şi rotunde stau câte şase-opt persoane. Audienţa nu este, aşadar, compactă. Mesele nu fac altceva decât să izoleze. Pun graniţe, fac diferenţieri, lipesc etichete.
Unii invitaţi degustă ceva, alţii stau de vorbă, câţiva se plimbă de la masă la masă, indiferent de ce se întâmplă pe scenă. Nu s-or fi văzut de mult. N-or fi mâncat, băut, vorbit de mult. O oră e prea mult pentru ei ca să-ţi ţină gura. Cineva dă tonul aplauzelor, apoi aplaudă toţi.
Sunt puţini de faţă. Poate că era mai bine să aibă acces şi un public limitat, căci filmele se fac pentru public, nu pentru colegii de breaslă. Nu e doar momentul lor, al actorilor, scenariştilor şi regizorilor. E un eveniment care îl interesează şi pe cel care rupe cotoare la intrarea în cinema.
E beznă în sală. Pe oamenii de la mese îi identifici foarte greu. Camerele nici măcar nu se apropie de ei. Probabil le e ruşine să nu le întrerupă conversaţiile, cum se fereşte fotograful de la nuntă să nu-l prindă pe socrul mare cu sarmaua în gură.
Felicitări organizatorilor! Aţi cinstit-o pe Tamara Buciuceanu de doi lei. Nu aşa se face un clip de prezentare a unei mari actriţe! Dar ea, Tamara, nu s-a supărat, pentru că îşi cunoaşte publicul, publicul care n-a avut acces acolo. I-aţi făcut asta Tamarei, brutelor!...
Câteva pelicule nominalizat
