Dacă plecarea prim-vicepreşedintelui Frunzăverde de la PDL la PNL o comparam cu plecarea lui Rudolf Hess, prim-adjunctul de partid al lui Adolf Hitler, în Anglia, în mai 1941, replica flaşnetarului Boc aminteşte de retorica staffului hitlerist din primăvara lui 1945, când aliaţii erau la porţile Berlinului: ne retragem elastic, pe poziţii dinainte stabilite, adormim vigilenţa duşmanului şi apoi îl vom lovi năpraznic cu arma secretă a Fűhrerului. Până atunci, toţi trădătorii vor fi executaţi pe loc.
„Un pedelist adevărat nu îşi vinde sufletul”, declamă E. Boc. Care pedelist? PDL şi pedelistul adevărat nu mai există. Aşa cum N. Ceauşescu a desfiinţat, practic, Partidul Comunist Român în anii `80, T. Băsescu a reuşit să transforme PD, din partidul mic, vioi, realist şi greu de ucis al sfârşitului anilor `90, partidul-pisică, cum îl botezam atunci cu o anume simpatie, într-o dihanie mare şi puhavă, cu reacţii întârziate, în stare doar să mai zbiere, în vreme ce sângele încetează să mai circule prin ea. „În PDL nu mai există viaţă de partid, stimaţi colegi”, spunea V. Blaga la Convenţia PDL din mai anul trecut. Adică, nu mai există dezbatere şi decizie, nici la nivelul organizaţiilor locale, nici la nivelul celor centrale, nici măcar „CPEx-ul” PDL nu mai contează ca organism deliberativ de decizie, totul se reduce la executarea de către un grup de „eunuci”, în frunte cu E. Boc, a ordinelor lui T. Băsescu.
„Un traseist”, spune E. Boc despre S. Frunzăverde, încercând să stopeze hemoragia internă de partid cu un şerveţel urât mirositor. Sunt în măsură să ştiu exact ce înseamnă acest cuvânt, fie şi pentru că l-am inventat în vara anului 2000 în descrierea unui politician care sărea dintr-un partid în altul (atunci era la al treilea) cerând de fiecare dată o limuzină şi mai pricopsită. S. Frunzăverde e membru fondator al PD de acum douăzeci şi ceva de ani. A
