La Sfîntu Gheorghe se joacă teatru. Bienala Reflex (16 – 30 martie) organizată de Teatrul Tamási Áron a adus în inima secuimii spectacole cu estetici îndrăzneţe, unele la limita teatrului cu orice altceva. Spectacolul care a dominat prima parte a festivalului a fost Persona. Marilyn în regia lui Kristyan Lupa la Teatr Dramatyczny din Varşovia. Faptul că spectacolul a fost incitant este demonstrat de discuţia pe care am purtat-o pe facebook cu actriţa Elena Popa de la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfîntu Gheorghe (fanii Afrimului o ştiu din spectacolele lui, de exemplu, în rolul bunicii împăienjenite din Alge.Bernarda's House Remix, Dora din Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri sau Nymse din Mai întîi te naşti, spectacol prezentat şi în Bienala Reflex din acest an).
e.p: oana dragă, am văzut şi a doua oară spect lui lupa... acelaşi spectacol şi totuşi alt spectacol, într-o cheie diferită, fără lentoarea şi ritmul ăla deşirat şi abscons din prima seară. al doilea spectacol fu unul foarte aşezat, cu picioarele pe pămînt, fără fiori ca din altă lume, cu umor chiar pe alocuri, iar sandra, actriţa principală, mie mi se pare o artistă uriaşă, de fapt, cred că pentru ea m-am mai dus să văd o dată show-ul. a treia oară, însă, nu l-aş mai vedea...
o.s.: mie tocmai ritmul ală deşirat mi-a imprimat o stare cataleptică. mă simţeam în Marilyn, printre dorinţe şi neputinţe, jucîndu-mă cu cîrlionţii ei corect rebeli . cam ăsta a fost spectacolul pentru mine: un poster cu imaginea dorinţei, sfîşiat pînă la sînge. ştii visul ei în care coboară goală pe stradă şi oamenii o ocolesc. are o replică acolo: „m-au recunoscut şi nu vroiau să mă cunoască”. cred că asta e esenţa spectacolului.
e.p. : şi momentul de confesiune al sandrei, plîngînd şi spunînd că marilyn nu e un personaj. că e o cautare foarte grea la limita cu disperarea... pt mine, ăsta e punctul fierbinte a
