Sofi Oksanen este, să recunoaştem, o apariţie. Din 2008 încoace însă, după publicarea celui de-al treilea roman al său, Purificare, tînăra scriitoare finlandeză nu mai e doar o apariţie exotică, pe care unii o asemănau cu personajul lui Stieg Larsson, Lisbeth Salander. Jurnaliştii – uneori şi criticii – vorbesc mai puţin despre look-ul ei gothic, meşele de păr multicolore, ochii ultramarini şi enormul lipici la public, toate reale, şi mai mult despre această carte („romanizată“ după piesa de teatru cu acelaşi titlu, ce a avut un succes nebun) îndelung pregătită, gîndită altfel, apoi rescrisă în variate formule, o carte care unora li s-a părut simplă, dar care e doar limpede şi luminată continuu de o gîndire prozastică sofisticată.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăDupă ce păruse ani la rînd – nu doar prin cele două romane ale sale anterioare, Vacile lui Stalin (2003) şi Baby Jane (2005), dar şi prin articolele social-politice din presa finlandeză – o scriitoare „cu agendă“, chiar dacă una intens şi personal asumată, Sofi Oksanen şi-a deconcertat din nou publicul printr-un roman polifonic, matur, subtil psihologic şi, în mai multe feluri, expiator. De obicei nu se întîmplă aşa, dar nenumăratele premii pe care acest roman le-a primit şi neobişnuitul interes pe care l-a stîrnit, în toate cele 40 de ţări în care a fost tradus, au ţinut, în mod evident, şi de faptul că scriitoarea finlandeză a atins în el un punct nevralgic. „Centrul secret“ al romanului său (spre care trimitea şi Vacile lui Stalin) este acel conglomerat nelimpezit încă de vină-ruşine-ură atît de prezent în istoria europeană a ultimului secol în Est, ca şi în Vest.

Aşa încît povestea estoniană (mama scriitoarei e o estoniană măritată în 1974 cu un finlandez) a întîlnirii între două femei – una prea tînără ca să înţeleagă ceva din trecut,