De fiecare dată cînd mă văd pus în situaţia de a vorbi despre antologia Cele mai frumoase poeme din 2010 în absenţa lui Claudiu Komartin mă încearcă un sentiment de stînjeneală, dacă nu de impostură de-a binelea – ca pe un licean care-şi asumă de unul singur o temă făcută la comun cu bunul lui prieten din banca vecină. Aşa încît v-aş ruga să ţineţi minte că tot ceea ce urmează e spus de un impostor. Prin urmare, să lămurim întîi de toate titlul – am fost întrebaţi frecvent, atît eu, cît şi Claudiu, de ce „cele mai frumoase“ şi nu „cele mai bune“; eu am răspuns mereu că un poem bun e întotdeauna un poem frumos şi adevărat, şi viceversa. În cazul poeziei, triada platonică e întotdeauna completă. Şi apoi, nu poate să nu-ţi dea de gîndit că şi cel mai bun om de pe toate continentele literare tot frumosul îl vede drept calitate esenţială: nu spune Mîşkin că „frumuseţea va mîntui lumea“? Iar dacă frumuseţea poate face o asemenea grozăvie, atunci n-o încurcă prea mult să facă, pe lîngă asta, şi ceva atît de banal încît să coaguleze o biată antologie de poezie.

DE ACELASI AUTOR „Poezia, draga de ea, e de o cruzime feroce!“ Poezia e artă de familie şi e la Bistriţa Poezia a fost la Bistrița Soare de noiembrieCît priveşte criteriile practice – cum stabileşti că unele sînt mai frumoase decît altele –, nimic mai simplu: oricît de neatent ai fi, îţi semnalează ele singure. O mare poetă americană spunea că, atunci cînd citeşte un poem bun, simte că i se deşurubează capul. Iar un alt poet american, de asemenea mare, spune că o imagine adevărată îţi dă senzaţia unei creşteri subite („a sudden growth“, adică). E vorba, aşadar, de reacţia fizică – un criteriu mai simplu şi mai eficient nici că se putea. Toate criteriile teoretice nu fac nici o ceapă degerată în faţa evidenţei empirice a textului care te face să caşti ochii şi să reciteşti încă o dată pasajul care-ţi deşurub