Uneori trebuie să te distanţezi de un lucru pentru a-l aprecia la justa valoare. Despre cum se vede, după câţiva ani petrecuţi în Anglia, activitatea desfăşurată în România, dar şi despre cum transferul de cunoştinţe se poate face nu numai dinspre, ci şi către o ţară dezvoltată, aflăm în articolul-îndemn al dnei dr. Ruxandra Moraru, la rubrica Dentist în UK.
După cele trei luni de preaviz cerute în contract, am părăsit clinica NHS. Era un sfârşit de decembrie şi lucrurile nu se arătau tocmai roze. La 1 octombrie 2008, la niciun an de dentistică NHS, semnasem contractul cu actuala mea universitate şi, în aceeaşi zi, fără un sfat avizat, am demisionat de la UMF „Carol Davila“. Aş fi putut extinde anul sabatic, fiind – conform legislaţiei în vigoare – într-un cadru academic acceptat, dar decizia de moment a fost să pun punct colaborării mele cu universitatea-mamă, după 14 ani. O decizie dureroasă, subită şi pe care am regretat-o uneori, dar care atunci mi s-a părut calea cea mai sănătoasă de a-mi vindeca frustrările şi vânătăile acumulate în ani lungi de luptă într-un sistem nu foarte transparent, nu foarte prietenos, dar – şi poate tocmai de aceea – foarte stimulativ. Ceea ce am regretat a fost mai ales ţara, locul în care am reuşit datorită unor oameni minunaţi, care m-au susţinut, cu toată inima şi cu toate riscurile, în a găsi soluţii pentru implementarea unor proiecte didactice şi de cercetare importante pentru mine şi pentru alţii, şi de pionierat. De fapt, timp de mulţi ani, în România nu făcusem altceva decât să pun umărul la un plan de dezvoltare pentru noi discipline: prevenţia orodentară, stomatologia comunitară, mai apoi catedra de sănătate orală şi ştiinţe comportamentale. Pe lângă colectivele catedrelor derivate din Perfecţionarea II, am mai regretat şi încetarea colaborării mele în cadrul colegiului de profilaxie stomatologică, pro