Nimeni nu va putea înţelege exploziile de violenţă apocaliptică din veacul al XX-lea dacă nu va citi \"Reflecţii asupra violenţei\" de Georges Sorel, acel marxist iconoclast admirat de Mussolini, de Fanon şi de toţi revoluţionarii mistici ai extremelor politice şi ideologice. Editura Humanitas a publicat recent acest volum în colecţia \"Zeitgeist\", pe care o coordonez.
Idolatrizat sau demonizat, aclamat sau denigrat, profetul violenţei, care a fost Georges Sorel, continuă să fascineze. Ideile sale, deliberat incandescente şi heterodoxe, trebuie examinate cu grijă şi cu prudenţă, sau, spre a relua o imagine a lui Vladimir Streinu, cu circumspecţia cu care te apropii de posibile otrăvuri. A denunţat ceea ce el numea iluziile progresului şi a anunţat o izbăvire apocaliptică prin repudierea compromisurilor liberale şi năruirea democraţiilor occidentale. Marxist jansenist cum l-a numit Leszek Kolakowski ori sociolog proto-fascist a fost un etern rebel, un adept al distrugerii unei lumi pe care o privea drept materializarea Păcatului, a injustiţiei şi a mediocrităţii.
Într-adevăr, dintre toţi gânditorii care s-au ocupat de problemele politice, legaţi de tradiţia marxistă, niciunul nu şi-a păstrat mai mult timp actualitatea – cel puţin la această răspântie a anarhiei cognitive – decât filosoful politic francez Georges Sorel (1847-1922). Scriind la începutul secolului, el a înţeles mai bine decât mulţi dintre socialiştii oficiali ai perioadei, ostateci ai unei paradigme evoluţioniste, că indivizii nu se angajează în politică de dragul unor demonstraţii carteziene, ci datorită imaginilor vii, magnetice, care le pot structura universul mental. E limpede că el s-a înşelat în privinţa valorii universale a mitului grevei generale.
Nu mai puţin eronată este părerea lui cu privire la virtutea purificatoare, izbăvitoare, a violenţei proletare. Însă