N-am văzut decît un singur concert educativ din seria iniţiată anul trecut la Ateneul Român şi continuată anul acesta, dar a fost suficient ca să devin un mare fan al lor!

Am ajuns la concertul din 4 martie 2012 oarecum din întîmplare. Fosta mea cumnată, care îşi duce fata la aceste concerte, avea trei bilete – două pentru ea şi fata ei, şi al treilea pentru fata mea. O întîmplare pe cît de neprevăzută pe atît de tristă a împiedicat-o însă să mai meargă, astfel încît m-a întrebat pe mine dacă nu vreau eu să merg în locul ei. Deşi eram şi eu sub impresia tristului eveniment, am zis că merg.

Am intrat în Ateneu destul de apăsat de gînduri triste. Vesela puzderie de copii veniţi cu mamele m-a mai înviorat. Mă întrebam însă dacă voi avea răbdare să petrec două ore ascultînd explicaţii şi exemplificări elementare despre muzica clasică. Mă aşteptam la un fel de copie mai puţin reuşită, peste ani, a lecţiilor lui Leonard Bernstein, pe care le-am urmărit, în copilărie, duminicile dimineaţa, la televizor (pentru cei care nu ştiu, a apărut şi un volum tipărit cu aceste lecţii). Ei bine, nu numai că orele au trecut fără să-mi dau seama, dar chiar mi-a părut rău că s-a terminat atît de repede. Trebuie să recunosc însă că a fost un concert complet atipic. Pentru că tema concertului „Clasic e fantastic – cum să înţelegem muzica“ din 4 martie a fost... „Clasic jazz“.

În locul unei orchestre clasice, a apărut mai întîi Tudor Parghel – voinic, musculos, cu capul ras şi cu cercel în urechea stîngă. S-a aşezat la tobe, şi a început să improvizeze. L-a urmat Ciprian Parghel – un tînăr vesel cu zîmbet contagios care-i lumina întreaga faţă. A adăugat sunetul contrabasului la tobe. A urmat Puiu Pascu la pian, Dan Ioniţă – un om masiv, jovial, cu o faţă care se înroşea cînd sufla în saxofon, şi care privea în jur, ţinea ritmul pocnind din degete, şi zîmbea cu toată faţa