Am auzit prima oară Paraziţii pe FM, pe la începutul celui de-al doilea lustru al anilor ’90. În cercurile intelectual-umanist-petrecăreţe, în care-mi trăiam veacul, tocmai fusese descoperită B.U.G. Mafia. Mereu dornic să răspund la hip cu hip et demi, am fost servit: cînd cineva spunea „B.U.G.“, replicam „Paraziţii...“ De un talent indiscutabil, Tataee şi ai lui se luau (prea) în serios. Aprecierea estetică, altfel meritată, era precedată de o curiozitate antropologică, iar ceea ce gustam din piesele lor ţinea, într-o măsură, de expresivitatea involuntară. Dincolo, la Paraziţii, ironia se insinua deja în inflexiunile vocii lui Cheloo şi continua, în piesele de pe Suta, în versurile simple (precum „dă-te bătut / dacă nu ştii barbut“). O ironie emergentă din combinaţia voce-text-muzică, îndeajuns de subtilă încît să te facă să te îndoieşti, o clipă, că e reală. Lumea celor de la B.U.G. era, în mod asumat, „cartierul“. „Cartierul“ Paraziţilor era lumea.

Mai tîrziu, pe albumul Nici o problemă, Paraziţii aveau să dezvolte un filon al ultimei transgresivităţi (lexico-)lirice cu putinţă. Un argument în discuţiile despre prezenţa obscenităţii în artă se referă la „justificarea“ ei estetică. Cuvîntul cu „p“ şi cel cu „f“, altfel mai degrabă nerecomandabile, ar fi admisibile într-un context care le „justifică“. Pe albumul scos în 1999, Paraziţii par obsceni de dragul obscenităţii, iar rezultatul e unul artistic (poate şi pentru că, de fapt, e vorba acolo mai mult despre libertate decît despre obscenitate).

Cheloo ar putea fi – îmi spuneam pe-atunci – un Georges Brassens al hip-hop-ului (aşa cum Busta Rhymes mi se pare un Hendrix al genului). Pe lîngă poezia desăvîrşită (prezentă la Cheloo într-o duzină de piese, iar la francez – în una de albume), există şi cîteva rudimente de apropiere tematică şi ideologică. Anarhist declarat, Brassens este autorul unui album