La Opera din Iaşi, avalanşa premierelor a continuat, la început de primăvară, cu noua montare a operei Bărbierul din Sevilla de Rossini, partitură revenită astfel, după multă vreme, în repertoriul curent al teatrului, aşteptată cu nerăbdare de publicul care a invadat sala la primele două reprezentaţii. A fost ovaţionat entuziast spectacolul conceput pe coordonate moderne, în regia şi scenografia italianului Matteo Manzzoni, care semnează totodată şi luminile (schiţe Marina Montelli, montaj video Massimo Bruno Giannoni şi Cristi Iniceru). Dorind să propună o abordare „mai altfel“, primul act se derulează în costume de epocă, la care se renunţă apoi în favoarea unui amalgam ce alătură vesta galbenă a lui Figaro, rochia roşu aprins, mulată şi sexy a Rosinei, costumul alb sau uniforma „de camuflaj“ purtate de Almaviva, pijamaua lui Don Bartolo, costumul negru „de stradă“ al lui Don Basilio sau fustiţa… bătrânei Berta, corul apărând fie în haine simple de secol XVIII, fie în „uniforme“ de posibili ofiţeri ce mimează sosirea pe cai, soldaţii purtând şi ei uniforme „de camuflaj“, cu puştile „aferente“. Apoi, Bartolo este un vârstnic bonom care urmăreşte la televizor un meci cu… Steaua. În timp ce Basilio cântă aria calomniei, are loc, pe pat, o fierbinte „scenă de amor“, în urma căreia tânărul… calomniat se retrage umilit-înciudat. Berta îşi cântă aria înconjurată de bărbaţi care îi fac o curte asiduă, dar coriştii ce-l însoţesc pe Fiorello rămân în stop-cadru cât timp Almaviva îşi parcurge serenada, deci devine de neînţeles de ce acesta îi plăteşte pentru servicii pe care… nu le-au făcut. Acelaşi Conte „uită“, în actul al doilea, că ar trebui să fie „beat“. În ultimul act, Bartolo pleacă de acasă… în pijama, iar de-a lungul întregii repre­zentaţii cele trei module ce alcătuiesc decorul sunt rotite excesiv de mult şi cam fără rost, ba chiar cu tentă „ilustrativă“