Când m-am decis să merg la "Drept”, visam să ajung procuror. Asta se întâmpla demult, prin 1983. Examenul de admitere era necruţător, cu vreo 25 de candidaţi pe loc. În România acelor ani a fi student însemna aproape totul. Îţi arvuneai un viitor dătător de speranţe şi un statut aparte, nu ca azi. Păi, acum diplomele se cumpără la tarabă, dar nu-ţi folosesc la nimic. Un negoţ cu niscaiva amăgiri şi o mare înşelătorie, întreţinute de statul capitalist lipsit de scrupule. Pe atunci, vedetele oraşelor de provincie, vară de vară, erau tinerii primiţi în amfiteatrele universitare, nicidecum beizadelele depravării şi interlopii prăsiţi de sminteala vremurilor actuale.
Ei bine, alegerea mea nu ţinuse seama de atenţionarea că "Dreptul este o idioţenie. Nu vreau să am o meserie care să complice viaţa altor oameni”. De fapt, vorbele astea, puse de scriitorul Arturo Uslar-Pietri în gura unui personaj de roman, nici nu le aflasem. Mă iluzionam însă că procurorul simplifică viaţa semenilor săi şi o igienizează, o repune în matca legilor ei naturale. În definitiv, acolo unde relaţiile sociale, recunoscute şi consfinţite ca norme comune, sufereau, procurorul avea rol reparator. Tâlharul, hoţul, ucigaşul, violatorul, escrocul şi întreaga suită de leproşi penali nu scăpau nepedepsiţi.
Dar până la pedeapsa pretoriului, toţi criminalii ăştia trebuiau prinşi şi zvârliţi după gratii. Şi nu era simplu deloc, căci omul nu şi-a pierdut niciodată instinctul de apărare. Dimpotrivă, şi l-a ascuţit în clipele de spaimă, devenind fiară. Frica de încarcerare scoate animalul din fiecare ins şi de aceea, în închipuirile-i măcinate de febră, are senzaţia că îi este permis orice. Numai cei care şi-au ratat libertatea prin penitenciare înţeleg cu adevărat ceea ce spun. Ca să-i aduc în faţa judecătorului pe "proscrişi”, am strâns nopţi nedormite şi griji râncede. O oboseală spintecată de
